Pledoarie pentru spontaneitate

     Dacă prietena te-a-ntrebat "Cum îmi stă părul?", iar tu i-ai răspuns "Excelent!", în timp ce gândeai "Doamne arată ca o mătură!" sau dacă la rugămintea "Vrei, te rog, să îmi faci cutare serviciu?" ai răspuns "Da.", abia dupa câteva clipe de ezitare, în timp ce intuiţia îţi spunea cu toată tăria "Refuză!", s-ar putea ca rândurile ce urmează sa-ţi fie de folos. 

         Zilnic întâlnim situaţii de felul celor descrise mai sus. Modul în care răspundem la ele corespunde, în măsură mai mare sau mai mică, propriilor nevoi, în funcţie de nivelul de spontaneitate de care suntem capabili. Spontaneitatea este, dintr-o astfel de perspectivă, echivalentă cu libertatea interioară de a raspunde variatelor situaţii cu care ne confruntăm în concordanţă cu  propriile necesităţi, opinii, interese, atitudini. A fi spontan înseamnă a acţiona şi, mai ales, a reacţiona liber de constrângerile exterioare, natural, degajat, firesc, în conformitate cu sistemul personal de valori.   
         Spontaneitatea implică întotdeauna şi o doză de creativitate. A fi spontan înseamnă şi a reacţiona, chiar şi atunci cand situaţia nu impune cu necesitate acest lucru, într-un mod flexibil, original, inovator, în situaţii in care majoritatea oamenilor reactioneaza în manieră rigidă, lipsită de supleţe, algoritmică, închistată în şabloane şi obişnuinţe. 
       Mai mult, spontaneitatea  implică şi autenticitatea, căci nu poţi fi, în acelaşi timp, spontan şi inautentic. Cel ce se manifestă spontan a renunţat la orice mască, a ales să se arate celorlalţi aşa cum este el în realitate: un om cu nevoi asemănătoare cu ale semenilor, dar care, în plus, are curajul să ţină cont de acestea, să le aducă la lumină, să le afirme, fără teama de oprobiul public. Toate acestea pentru că el dispune de un sistem propriu de valori, situat mai presus de "gura lumii" şi care îşi are izvorul într-o concepţie personală, originală, despre lume şi viaţă. 
       Şi iată, deci, că a fi spontan înseamnă şi a fi curajos. Dacă lipseşte curajul, apar teama de ridicol, timiditatea. Temerea că nevoile proprii ar putea intra în conflict cu cele ale altora dă naştere unei anxietăţi paralizante, care inhibă orice exprimare liberă a gândurilor, emoţiilor, sentimentelor, acţiunilor. Rigiditatea ia locul spontaneităţii, iar persoana se va comporta mecanic, va reacţiona oarecum automatizat, incapabilă să abordeze creativ întreaga gamă de situaţii cu care se confruntă. În locul adaptării suple, creative, iau naştere atunci inadecvarea, stânjeneala, conduita stângace. Omul  care reacţionează astfel pare descumpănit, descurajat, stânjenit de propria incapacitate de a lua în stăpânire situaţiile în care este implicat. 
      Dar ce se întâmplă în mintea şi în inima aceluia care este lipsit de libertatea interioara, de creativitatea, de autenticitatea şi de curajul de a fi spontan?  Prizonier al modalităţilor de gândire şi de simţire conformiste, modelate social - încât ele nu-i mai aparţin, ci aparţin, de fapt, societăţii -, el se simte mereu împovărat de neîmpliniri, posesor al unor adevăruri niciodată rostite, în acord cu lumea, dar în dezacord cu sine însuşi. Simte mereu amărăciunea dorinţelor nesatisfăcute, de care se simte incapabil sa vorbească, căci el nu le cunoaşte, nu are curajul să le vadă, deşi le simte mereu acolo, în străfundurile sufletului său, mereu mai multe şi mai puternice, gata în orice moment să rupă zăgazurile şi să-i inunde fiinţa. Tot acest  surplus energetic, rezultat din frustrări, din pulsiuni nedescărcate, se revarsă în corp, astfel încat fiecare fibră musculară se tensionează asemeni unui arc. Corpul întreg devine rigid, ca un robot cu articulaţiile nu prea bine unse. Orice situaţie neaşteptată, orice stimulare excesivă provoacă, astfel, tresăriri involuntare, mişcări lipsite de supleţe, de precizie şi de vioiciune. Mintea, inima şi corpul par împietrite şi, pentru a le înmuia, sărutul prinţului din basmul "Frumoasa din pădurea adormită" nu este îndeajuns. Este nevoie, aici, de un vrajitor, care să deschidă ochii minţii şi ai sufletului, pentru ca omul să vadă şi lumea propriilor nevoi, dincoace de lumea exterioară ce l-a orbit cu valurile succesive ale constrângerilor sale. Să fie oare psihoterapeutul?