Alba-Neagra

          Trenul opri în dreptul peronului brăzdat de crăpături şi năpădit pe alocuri de bălării, cu scrâşnet aspru, metalic, de roţi. Am coborît cu greu de pe scara înaltă și primul lucru pe care l-am zărit a fost mulţimea pestriţă din faţa mesei pliante. Țiganul gras şi soios din spatele ei era îmbrăcat cu pantaloni negri lucioși. Cămaşă fistichie pe care o îmbrăcase era atât de strâmtă că părea gata-gata să pleznească pe el. Asuda din greu, broboane mari de sudoare îi acopereau fruntea, și muta cu îndemânare, pe ziarul murdar, împăturit în trei, trei jetoane negre de cauciuc. Le aşezase în linie și le schimba cu repeziciune locurile. Din când în când întoarcea jetonul pe care era lipit un mic timbru . Dădea repede din mâini și striga tot timpul, cu voce pițigăiată: „Asta are, asta n-are, ia-o p-aia marcatoare!”.

M-am apropiat curios. Tata le lăsase pe mama și pe Sanda în urmă și mă urma îndeaproape. Lăsase geamantanul jos, și se uita și el curios, peste capetele celor câţiva gură-cască din faţa noastră, dornic, ca și mine, să înţeleagă rapid ce se petrece. De fapt, nici nu era prea greu de înţeles: tocmai atunci banii pariaţi, așezați la vedere pe unul din colțurile măsuței, luaseră drumul buzunarelor unui tip înalt și uscăţiv, cu nas coroiat și cap mic ca de păsare, ceva mai spălat decât prestidigitatorul din faţa sa, dar la fel de întunecat la piele.

Grasul, întunecat ca noaptea, începuse să se văicărească, să se prefacă mirat:

            - Cum naiba de te-ai prins, barosane? Hai să te mai fac un joc, mânca-ţi-aş!

            Mâinile lui prinseră din nou iuţeală. Manevra cu dexteritate jetoanele negre şi arăta din când în când timbrul.

            - Cască ochii, frățioare! Uite-o, are, uite-o, n-are! Ginește-o pe aia marcatoare!

            Lunganul își plimba ochii într-o parte și alta, în ritmul mișcărilor grăsanului, iar când acesta îl zori „Hai, spune, care-i?”, întinse mâna, sigur pe el, şi arătă jetonul din dreapta lui. Plasat într-o parte, într-un unghi foarte bun, am văzut şi eu că jetonul cu pricina era chiar cel cu timbrul. Țiganul nu se grăbi însă să întoarcă jetonul, ci îi porunci coroiatului:

            - Marcă banul, norocosule!

Lunganul nu se lăsă prea mult rugat și începu să se caute înfrigurat prin buzunarele largi, pline de bani. Scoase, în cele din urmă, o hârtie mototolită de douăzeci și cinci de lei de lei din buzunarul de la spate al pantalonilor şi o plasă rapid pe colțul mesei. Dar, în răstimpul în care el îşi căutase banii, grăsanul învârtise tacticos ziarul, cu tot cu jetoanele de pe el. Abia după manevra șireată, scosese şi el o bancnotă douăzeci și cinci de lei de lei și o pusese lângă cea a lunganului. Apoi îl îndemnă pe acesta:

            - Na, întoarce-o, barosane!

            Sigur de reuşită, lunganul se repezi, întoarse jetonul din dreapta, dar, fatalitate, timbrul nu mai era acolo. Căscă ochii mari, nevenindu-i să creadă că se înșelase. Dar banii pariaţi dispărură rapid în buzunarele grăsanului. Dinspre grămada de gură-cască s-a auzit un oftat general. Unul îl compătimi: „Ce păcat, măi frate, că n-ai prea fost atent!”. Altul, în schimb, îl încurajă: „Lasă, mă, că cine pierde la joc are noroc în dragoste!” Din ce în ce mai nervos şi mai dornic să-şi recupereze paguba, a mărit miza de patru ori şi a așezat pe colțul dinspre mine al mesei o hârtie albastră de o sută de lei. Vizibil încântat, grăsanul, a pus şi el, cu un gest afectat, de operetă, o sută de lei pe masă:

- Aşa, mă’ vericule, nu fi prost! Fii doar un picuţ mai pe fază şi o gineşti la sigur!

Curând, cele două sute de pe masă urmară şi ele calea deschisă de hârtiile de douăzeci şi cinci de lei, spre buzunarele grăsanului.

L-am privit pe tata. Tocmai ducea mâna spre buzunarul interior al hainei. Ochii îi sticleau ciudat, iar în colțurile gurii îi înflorise un zâmbet. Cută în portofel, scoase o hârtia de o sută de lei. Văzând cum apar banii în mâna sa, balaoacheşul l-a invitat  încântat:

-        Hai, tataie, nu sta, că-ţi stă norocul! Marcă aicea banu’!

Cu aplomb și parcă hipnotizat, tata a lăsat banii pe colțul mesei. Țiganul permută jetoanele, mai întâi cu lejeritate, aşa încât, și eu și tata, să putem vedea cu uşurinţă cum jetonul marcat cu timbru poposeşte, pentru câteva clipe, în partea din dreapta a ziarului. Dar doar pentru câteva clipe, căci, pe când tata se uita cu un aer victorios spre mine, țiganul roti din nou ziarul, cu o mişcare degajată. Să fi văzut uimirea lui tata, când, după ce a întors jetonul din dreapta, a constatat că timbrul buclucaş dispăruse de acolo. Faţa i s-a făcut mai mai neagră decât a țiganului, de oftică, mai ales când ţiganul i-a întors rânjind jetonul din stânga și a dat la iveală timbrul.

-        Hai, tată, să mergem, că e o şarlatanie! i-am zis, pe un ton rugător.

-        Taci, mă, din gură! Ce ştii tu? m-a repezit.

            Curând, a patra, şi ultima, sută de lei din buzunarul tatălui meu poposise în buzunarul prestidigitatorului întunecat. Acesta, cu o mişcare şireată, a aruncat pe ziar, dintre cele două jetoane aflate între degetele sale, nu jetonul cu timbru aflat în partea de jos, ci pe cel fără timbru de deasupra. Tata plecase din nou după fentă.

Noaptea

Când vine noaptea, sunt cel mai singur om din orașul acesta trist.
Durerea ce-o simt e-un înspăimântător câine mare și negru.
Seară de seară, îl plimb pe bulevardele largi, pustii, prăfuite.
Mă urmează docil, cu ochi goi. Își mișcă greoi picioarele obosite.
Îl hrănesc în fiecare zi cu dezamăgiri, deziluzii, renunțări și regrete,
Dar noaptea încerc să-l alung: urlu la el, îl ameninț cu bețe și pietre.
Pleacă, în cele din urmă, dar, dimineață de dimineață, se-ntoarce spășit.
Dă vesel din coadă, linge mâna cu care deunăzi l-am lovit,
Și-așează capul imens pe labele-i dinainte și așteaptă …

Peștele de sticlă

          Fire de praf aurii dansau în lumina strălucitoare a puținelor raze de soare ce răzbateau printre bețele orizontale ale jaluzelelor. Priveam jocul lor cu ochii mijiți. O auzeam pe mama: călca cu grijă, în vârful picioarelor, ca nu cumva să ne trezească, în timp ce se strecura afară din casă. Era deja ora douăsprezece, într-una din diminețile acelea senine de vară, în care, eu și cu frate-meu, puteam lâncezi în pat oricât de târziu ne-ar fi poftit inimile. Abia începuse vacanța, și cum nu mai aveam grija temelor, nu mai aveam, de fapt, nicio grijă. Mama pornise, cu veșnicele ei sacoșe din pânză, într-o incursiune la piață. Obișnuia să se târguiască cu țăranii, pentru legumele și fructele pe care ni le punea pe masă, cu atâta osârdie, că noi, copii târâți, cam fără chef, după ea, ne rușinam de fiecare dată. Tata contribuia, probabil, la bunul mers al căilor ferate, meșterind de zor la motorul vreunui automotor adus, pentru reparații, la Intreprinderea Mecanică de Material Rulant.

Așchilopatul de frate-meu căsca zgomotos, în timp ce împingea, cu picioarele lui subțiri ca niște bețe, cearceaful boțit și umed. M-am ridicat anevoie, am pornit către baie și mi-am clătit ochii cu apă rece, căci apa caldă era, în anii aceia tulburi, mai mult o dulce amintire. Am inspectat sufrageria și bucătăria și am constatat, cu bucurie, că eram singuri acasă. După ce a catadicsit și Vlad să se spele pe ochi, încă adormiți și îmbrăcați în pijamale, am halit câte ceva de prin frigider. Întregul apartament ne stătea la dispoziție, și puteam face cam orice ne trecea prin cap. Așa că am așezat niște perne în fața șifonierului și un scaun în fața vitrinei. Nu era greu ca de pe scaun să ne urcăm pe vitrină, iar de pe vitrină pe șifonier. Coborârea era mult mai spectaculoasă: săream, pur și simplu, pe pernele înșirate pe covor. După vreo zece astfel de sărituri, eram apă de transpirație. Am golit sticla de suc din frigider, am halit prăjiturile rămase de cu seara, ne-am dus în sufragerie - camera mare, cum îi ziceam noi - și am pornit televizorul.

Mai întâi, am remarcat că o negresă planturoasă se dădea în stambă rău de tot: se încorda din toți rărunchii, ca să poată emite o muzică cam ciudată pentru urechile noastre care erau obișnuite doar cu muzica ușoară românească difuzată la radio dimineața, de la opt la nouă, și cu muzica populară de pe discurile cu Ion Dolănescu și Tiberiu Ceia și frații Petreuș, preferații tatei, pe care le asculta exasperant de des. Negresa se unduia ca o șerpoaică, cu mișcări surprinzător de fluide pentru constituția ei generos extinsă, atât pe verticală, cât și pe orizontală, și cânta cea mai minunată melodie de jazz pe care o auzisem vreodată. Purta o rochie strâmtă din mătase neagră, cu paiete strălucitoare, ce avea un decolteu foarte larg ce lăsa la iveală niște sâni generoși, cei mai mari pe care îi văzusem vreodată. Zâmbea larg, cu toată gura, etalându-și dinţii mari, foarte albi.

Uluită de tot ceea ce vedeam, și încântată de ceea ce auzeam, am rotit la maximum discul de volum al televizorului. Muzica răsuna infernal și, probabil, se auzea aproape la fel de tare pe toată scara blocului. Nouă, însă, nu ne păsa prea mult. Curând, eram amândoi fascinați. Frenezia negresei ne molipsise treptat şi curând exaltarea noastră atingea cote maxime. Dansam în draci, total absorbiți de ritmul sălbatic al muzicii. Basul ne bubuia în timpane şi urlam. Urlam şi eu, urla şi nebunul de frate-meu, de parcă hotărâsem să o acoperim, cu vocile noastre pițigăiate, de puberi plin de coșuri, pe balșoaia cea mare și neagră. Geamurile vitrinei zdrăngăneau, gata-gata să se spargă. Bibelourile plecaseră într-o scurtă călătorie și lăsau în urma lor dâre subțiri în praful de pe etajerele de sticlă ale vitrinei. Parchetul lucios trepida sub pașii noștri. Eram deja în transă, posedaţi de duhul muzicii şi al dansului.

Când însă am aruncat, din pură întâmplare, o privire către televizor, am înlemnit. Ochii mi-au rămas ațintiți spre peştele de sticlă ordinară ce trona în vârful acestuia. Am văzut, cu stupoare, cum peștele prinsese viaţă, îşi umflase branhiile roş-albăstrii, dădea din coada sa lată, pătată din abundență cu picături de diverse culori, și începuse să înoate spre marginea din față a televizorului, mai întâi mai lent, apoi din ce în ce mai repede. Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Peștele se îndrepta, tot mai vertiginos, spre hăul din fața sa. Deodată, a făcut un salt şi ... trosc! ... s-a spart, cu mult zgomot. Mii de ţăndări s-au împrăștiat peste tot, pe covor și pe parchet.

Degeaba s-a încordat frate-meu ca un arc şi s-a destins brusc, cu disperarea gestului reflex de încerca să prindă cumva obiectul ce pornise, în cădere liberă, spre podea, căci peștele de sticlă și-a urmat drumul dictat de gravitație și s-a spart, cu doar o fracțiune de secundă înainte de a reuși să pună mâna pe el. Neprevăzutul năvălea peste noi cu tăria unui uragan. 

Panicată, am început să urlu isteric la frate-meu: „De ce nu l-ai prins, tâmpitule? Nu eşti în stare de nimic! ”

„Taci, în pizda mă-tii, din gură!” mi-a răspuns el. „Mai bine pune  mâna pe mătură și strânge cioburile, că vine tata imediat şi ne-ncinge cururile de o să ni se înroşească ca la maimuţe!”

            N-a mai aşteptat răspunsul meu. A plecat, nervos nevoie mare, să aducă făraşul şi mătura din bucătărie. Ustensilele de curățenie se odihneau cuminţi, între două utilizări compulsive ale maică-mii, după bufetul pe care tata, ca un estet ce era, îl vopsea frumos, an de an, cu aceleași două culori: verde și alb. Le-a apucat repezit, s-a întors în sufragerie și a îngrămădit cioburile în făraș. Le-a vărsat repejor într-o pungă de 25 de bani şi a pornit fuguța spre muntele de gunoaie ce îngropa, de vreo săptămână, containerele de lângă blocul nostru, într-o încercare jalnică de a evita ca mama să dea peste rămăşiţele peştelui, într-una dintre inspecţiile ei curente la coşul de gunoi.

            Nici nu se întorsese bine în casă, că pe uşă a intrat tata. Babacu’ era uşor abţiguit şi cu mare chef de vorbă. Cunoșteam foarte bine starea aceea a lui, de cânt şi voie bună, care se putea transforma însă rapid, pentru noi copiii, iar uneori și pentru mama, într-o ploaie abundentă de scatoalce după ceafă şi de picioare în cur. Nu era necesară decât o neînsemnată contrariere. A scos sufertaşul din servieta lui ponosită, l-a umplut cu apă și l-a lăsat în chiuvetă, ca să se mai ducă din urmele râncede de tocană. A făcut un vânt servietei după bufet și a început să caute, o vreme în tăcere, iar mai apoi cu multe bombăneli și înjurături, sticla de vodcă lăsată de el în nișa de beton de sub fereastră, dar ascunsă de mama într-un loc pe care el să nu fie în stare nici măcar să îl bănuiască. Mă gândesc, abia acum, că poate căutarea asta în zadar l-o fi înfuriat așa de tare. Când, posac, ca un șofer de tir nedormit, a renunțat la căutări, ne-a întrebat sec, uitând poate că eram deja în vacanță: „V-aţi terminat temele?”

Fără să mai aştepte răspunsurile noastre, s-a aşezat comod, în fotoliul tapițat cu pânză verde și cu brațe de lemn lăcuit - un model fără îndoială la modă, căci îl puteai găsi în cel puțin trei-sferturi dintre apartamentele oricărui bloc cu patru etaje de pe strada noastră - și a pornit televizorul  Diamant, de care era foarte mulțumit, deși era doar alb-negru, și nu color, ca al inginerului de la etajul trei. Avea un ecran mare și înlocuia cu succes televizorul Intim micuț, ce funcționa uneori doar pe baza pumni aplicați în cele mai neașteptate locuri. Urmau să înceapă meciurile Progresul București – Rapid şi Steaua București - Dinamo București, ale unuia dintre renumitele cuplaje ale campionatului de fotbal, pe care televiziunea le transmite în, de două ori pe an. El era interesat doar de meciul vedetă, cel de-al doilea, căci echipa Ministerului de Interne era echipa lui favorită, în amintirea perioadei scurte din viața sa de holtei, și mai apoi de proaspăt căsătorit, în care fusese milițian.

Așa că și noi ne doream fierbinte să câştige Dinamo, mânați, desigur, doar de interesul de a scăpa de o eventuală bătaie. Ba, cu puțin noroc, ne-am fi putut alege și cu ceva mărunţiș. Nu prea mult, dar suficient ca să putem linge cu rândul o îngheţată Polar, preferata noastră (o felie groasă de înghețată bicoloră - cu vanilie și cu ciocolată, parcă - plasată între două foi de napolitană,  ce costa doar trei lei. Cea cu vanilie și glazură de ciocolată, ceva mai mică, costa un leu și șaptezecișicinci de bani. Dar meciul se termină cu neverosimilul scor de 3-0 pentru Steaua, iar microbistul stătea prăbușit în fotoliu, cu ochii pironiţi în gol, și cu chipul negru de supărare. Pe ecran se derulau deja imagini de la călduroasa primire pe care conducerea unei obscure cooperative agricole de producţie i-o făcea lui Ceaușescu.

Nici eu, nici Vlad, nu îndrăzneam să ridicăm ochii din cărțile și caietele de școală, pe care le aduseserăm repede și le împrăștiasem pe masa mare din sufragerie, și, cu atât mai puțin, să privim înspre tata. Masa, din lemn închis la culoare, cu picioarele frumos sculptate și lăcuită, se putea extinde, prin adăugarea părții din mijloc, încât să încapă în jurul ei șase comeseni, în loc de patru. Când nu erau părinții acasă, frate-meu îi chema pe băieții de la bloc și încingeau adevărate campionate de fotbal cu nasturi, de tenis de masă, sau de „coi-ball” - tot un fel de tenis de masă, dar care se juca cu o minge de burete, și cu cărțile cartonate din bibliotecă. Uneori, mesei i se dădea o utilizare mai festivă, mai cu seamă cu ocazia vizitelor doamnei şi domnului Voicu (un miliţian destoinic, ce, spre deosebire de taică-meu, alesese însă să rămână activ pe frontul luptei cu infractorii). Veneau însoţiţi, aproape întotdeauna, de băieții lor, Alexandru și Dan, care ne uimeau mereu, prin varietatea motivelor pentru care se luau la bătaie. Când nu-și doreau vizita familiei Voicu - adică atunci când nu  aveam de nici unele prin casă - ai mei nu răspundeau la sonerie. Ne făceu, mie şi soră-mii, pe muţeşte, tot felul de semne ca nu cumva să scoatem vreo șoaptă. Nu înțelegeam nicicum cum vine treaba asta. Bat oamenii drumul, de hăt departe, din Steagu’ până la noi în cartier, încărcaţi cu prăjituri, şi cu odraslele de mână, şi tu nu le deschizi uşa! Mi-i și închipuiam plecând abătuţi înapoi, supărați că şi-au mai stricat o duminică aiurea, şi nevoiți să se îndoape cu cele prăjiturile ieftine pe care le cumpăraseră de la cofetărie.

Frate-meu se așezase, neinspirată alegere, la acel capăt al mesei care se învecina cu fotoliul tatei. Mormăia niște cifre, aparent concentrat, cu ochii pironiți în manualul de matematică. Tata oprise televizorul. Liniștea, devenită apăsătoare, a fost spartă, cu brutalitate, de vocea lui intrigată: „Mă’ copii, da unde-i peştele de pe televizor?”

            Înebunită de groază, am reușit doar să îngaim: „Ştii ... ştii ...  . Cum să-ți spun? ... S-a spart ... din greşeală.”

„Care dracu l-aţi spart, mă, că vă rup în bătaie?” a sosit, previzibilă dealtfel, replica tatei.

            Cum Vlad nu a reacționat cu promptitudinea cerută de o astfel de împrejurare neprielnică, și cum, spre nenorocul lui, se afla cel mai aproape de tata, ș-a luat imediat una, direct după ceafă. Tata crezuse, probabil, că intuiește vinovatul din direcția ochilor mei, rămași aţintiţi spre frate-meu și având în ei întrebarea nerostită: „No, acum, ce pizda mă-sii ne facem?”

„A căzut singur.”, a mai apucat frate-meu să zică.

            Iinspirată, eu am tăcut tot timpul, căci nu era deloc cazul să-l mai contrazic.

„A căzut singur? Paştele mă-tii de prost ... cum dracu’ să cadă singur?”, a urlat tata la el, iar urletele au fost, la scurt timp, însoțite de o ploaie de palme și de pumni.

            Ca printr-o minune, dezlănțuirea de furie abătută asupra lui Vlad a fost întreruptă de strigătele disperate ale mamei. Se ivise la timp, încărcată de sacoșele pe care nici măcar nu apucase să le lase din mâini, în pragul ușii sufrageriei, și îl ruga pe tata, plină de spaimă și aproape cu lacrimi în ochi: „Opreşte-te, măi Ioane, că-l omori! Opreşte-te odată!”

          Poate ar mai fi spus şi altceva, dar deja o buşise plânsul. Eu o acompaniam, plângând cu sughiţuri, și repetam obsesiv: „Da’ a căzut singur! Singur a căzut! Singur a căzut! Nu te mint! Tată, te rog frumos să ne crezi!”

            Dar el nu ne-a crezut, nici pe mine, nici e frate-meu, nici atunci și nici mai târziu, după ce-i mai trecuse mahmureala.