Bărbatul misogin – prostie sau fatalitate?

             Când o femeie întâlneşte un bărbat care o priveşte “de sus”, cu un aer de superioritate nedisimulată, care îi neagă orice realizare, se întreabă de unde provine o asemenea atitudine.  Tăria cu care respectivul îi respinge orice calitate, îi minimalizează succesele, e gata să o ironizeze la fiecare pas e atât de iraţională, încât singura explicaţie la îndemână pare a fi aceea a unor traume şi frustrări puternice şi / sau repetate pe care acesta să le fi suferit în relaţiile sale cu femeile semnificative din viaţa sa.

      Un astfel de comportament, fără îndoială unul misogin, este manifestarea vizibilă a unei atitudini. Ca orice atitudine, misoginismul presupune o latură cognitivă, adică un set de convingeri cu privire la inferioritatea intrinsecă a genului feminin, o latură afectivă, reprezentată de sentimentele de dispreţ şi, la limită, chiar de ură la adresa femeilor, care provin din astfel de convingeri şi o latură comportamentală, reprezentată de conduitele de evitare, de remarcile jignitoare, ieşirile agresive pe care respectivul bărbat le manifestă în raport cu acestea.

      Ce poate da naştere, în psihicul unui bărbat, unei astfel de atitudini?

           Psihologii au căutat mai întâi răspunsul în relaţia primordială, care marchează existenţa fiecărui bărbat: relaţia cu mama. 
           Respingerea “imaginii materne”, ca urmare a unui comportament imatur, inadecvat, chiar patogen al acesteia, poate constitui o explicaţie. O mamă incapabilă să satisfacă “foamea” afectivă a propriului băieţel, printr-un comportament dur, de respingere a acestuia sau doar indiferent (fie pentru că provine dintr-o sarcină nedorită, fie pentru că e conceput împreună cu bărbatul pe care acum îl dispreţuieşte datorită alcoolismului sau comportamentului lui violent) îl poate face pe acesta să manifeste resentimente pe care să le generalizeze şi în relaţiile sale viitoare cu alte femei. Dacă neşansa face ca şi celelalte femei importante din viaţa sa (bunica, educatoarea, învăţătoarea) să aibă comportamente asemănătoare în raport cu el, probabilitatea apariţiei unor tendinţe misogine este cu atât mai mare.

        Cum misoginismul este, de fapt, un complex de superioritate, restrâns la domeniul relaţiilor bărbatului cu femeia, suntem îndreptăţiţi să căutăm complexul de inferioritate din spatele acestuia. De fapt, această respingere a sexului feminin, pe care respectivii bărbaţi sunt gata să o motiveze cu argumente pe care le găsesc imbatabile, să o raţionalizeze şi să o intelectualizeze, maschează o teamă profundă faţă de sexul frumos, teama că o relaţie mai apropiată cu reprezentantele acestuia ar putea aduce, pe lângă lucrurile bune, şi abandonul, respingerea şi toate celelalte spaime ale trecutului.

       Atitudinile misogine pot fi preluate şi prin imitaţie, de la vârste foarte mici, când băiatul este un observator foarte atent al comportamentului tatălui sau bunicului. Dacă aceştia îşi iau în derâdere soţiile şi fiicele, exprimă foarte des opinii defavorabile la adresa femeilor, băiatul, în străduinţa sa de identificare cu aceştia, va prelua şi atitudinile subsecvente.

      Desigur, şi mediul social mai larg poate favoriza astfel de atitudini. Există o presiune socială, la nivelul grupului de prieteni, care îi determină pe unii adolescenţi să se simtă datori, asemeni celor mai experimentaţi şi, nu de puţine ori, mai lăudăroşi dintre ei, să realizeze diferite performanţe în materie de flirt, stabilirea unor relaţii cu fetele sau sex. Teama de eşec îi face pe unii dintre ei să adopte conduite evitante în raport cu sexul opus, iar apoi să se justifice şi autojustifice prin opinii cu tentă misogină.

        Mediul cazon ca şi cel ultratehnicizat pot favoriza şi ele apariţia unor astfel de atitudini, prin fenomene de tip “in-group” şi “out-group” (menţinerea coeziunii grupului prin supraevaluarea reciprocă a membrilor acestora - bărbaţi - şi devalorizarea celor ce nu aparţin grupului - femei).

         Oricare ar fi cauzele care îi fac pe unii bărbaţi să devină misogini (pentru că nu există nici o dovadă a unei componente ereditare de transmitere a unei astfel de atitudini), cei care suferă cel mai mult din cauza acestui tip de comportament sunt ei înşişi. Trăind iluzia lor de superioritate, nu sunt capabili să guste satisfacţiile pe care le oferă iubirea, care, dintotdeauna, înfrumuseţează vieţile şi înflăcărează minţile şi sufletele atâtor poeţi şi ale unor oameni de rând, ca noi.

P.S. Şi, dacă e să încercăm un răspuns la întrebarea din titlu, probabil că puţin din fiecare şi încă altele pe deasupra.

Două tipuri opuse, o aceeaşi problemă: lipsa asertivităţii

Cine are curiozitatea şi răbdarea să vizioneze cu suficientă atenţie telenovelele poate observa că, invariabil, apar în prim plan două tipuri de personaje feminine. Primul, cel al “scorpiei”, ne prezintă femeia neîmblânzită, egoistă, animată de interese meschine, gata oricând să facă rău, cu sau fără motiv. În antiteză, “fata cea bună” mereu dispusă să se sacrifice, generoasă, altruistă, impresionează, atrage compasiunea şi simpatia spontană a telespectatorilor care urmăresc cu sufletul la gură loviturile dure pe care le încasează de la viaţă, sperând, fireşte, într-un happy-end care să răsplătească, până la urmă, această bunătate în formă pură.

            Dincolo de ficţiunea cinematografică, cele două forme de comportament feminin pot fi întâlnite şi în viaţa de zi cu zi, în forme mai mult sau mai puţin accentuate. Deşi opuse în conduita lor, cele două tipuri de femei se confruntă, de fapt, cu aceeaşi problemă: incapacitatea de a îşi manifesta asertivitatea.

            Asertivitatea este competenţa socială care ne permite să ne afirmăm şi să ne realizăm interesele într-o manieră care să nu lezeze interesele celorlalţi. O persoană asertivă ştie cum să spună “nu”, atunci când nu e dispusă să facă un anumit lucru, ştie să revendice drepturile care i se cuvin şi nu are reţineri în a-şi exprima deschis sentimentele, indiferent dacă acestea sunt pozitive sau nu.

            Capacitatea de a fi asertiv provine din convingerea că ai dreptul să ceri ceea ce îţi doreşti, că drepturile tale trebuie să fie respectate, în aceeaşi măsură în care şi tu eşti gata să le respecţi pe ale celorlalţi. Este vorba, de fapt, de respectul şi consideraţia acordate atât propriei persoane cât şi celorlalţi.

            Atunci când o femeie este asertivă, ea ştie să îşi solicite propriile drepturi şi să refuze anumite cereri care i se adresează într-o manieră simplă, deschisă şi directă, fără a îi nega, ataca sau manipula pe ceilalţi.

            Eşecul unei asemenea atitudini se exprimă prin două conduite extreme: agresivitatea şi supunerea, adică conduitele celor două personaje feminine de telenovelă (şi nu numai) prezentate anterior.

            În fond, este vorba de percepţia asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi. Dacă poziţia adoptată în viaţă este de tipul “Eu sunt OK. Tu nu eşti OK!” (ca să folosim limbajul analizei tranzacţionale), comportamentul aferent este unul de situare a propriilor interese pe primul plan şi de minimalizare, sau chiar de negare, a intereselor celorlalţi. Femeia agresivă îşi comunică dorinţele şi nevoile pe un ton autoritar şi ostil, pretinzând ca acestea să fie satisfăcute fără întârziere. Ea este insensibilă faţă de sentimentele şi drepturile celorlaţi, utilizând diferite forme de intimidare şi de constrângere. Rezultatul este crearea unor animozităţi şi situaţii divergente, determinându-i pe cei din jur să se situeze pe poziţii conflictuale sau de luptă deschisă.

            În relaţia de cuplu, o astfel de femeie fie se va certa permanent cu partenerul, fie îl va exploata, sufoca şi poate, în final, exaspera, aceasta şi în funcţie de stilul mai dominator sau mai submisiv al acestuia.

            În relaţiile de serviciu se va situa pe poziţii de forţă, îşi va presa şefii cu cereri mai mult sau mai puţin fondate şi îşi va exaspera colegii cu pretenţiile ei.

            Agresivitatea nu este întotdeauna manifestată deschis, ea poate lua şi aşa-numita formă “pasiv-agresivă”. Este o formă de rezistenţă indirectă la solicitările semenilor, prin uitarea solicitărilor acestora, amânări şi întârzieri de tot felul, îmbolnăviri “subite”, etc. Chiar dacă opoziţia nu este exprimată deschis, efectul este acelaşi: desconsiderarea intereselor celorlalţi.

            La polul opus, o concepţie de genul “Eu nu sunt OK. Tu eşti OK!”, face ca femeia să devină submisivă. Ea îşi desconsideră proprile drepturi şi se supune în mod exagerat dorinţelor şi nevoilor celorlaţi. Teama de situaţiile conflictuale şi dorinţa excesivă de linişte, face ca femeia aflată în această situaţie să nu îşi exprime deschis dorinţele şi sentimentele, ceilalţi neavând, astfel, posibilitatea să le cunoască. Orice încercare, a unei astfel de femei, de a îşi susţine interesele îi creează puternice sentimente de vinovăţie. Pentru a se elibera de povara unor astfel de sentimente, femeia îşi neagă propriile nevoi. Chiar dacă îndrăzneşte, până la urmă, să ceară ceva, o face pe un ton care reflectă nesiguranţa sa că acel lucru i se cuvine. Ca atare, probabil, cealaltă persoană va avea tendinţa să îi desconsidere solicitarea.

            În propria familie, o astfel de femeie va fi cea care se va sacrifica în permanenţă pentru binele celorlalţi, chiar şi atunci când nu e nevoie. Va ceda mereu în faţa soţului, pentru a păstra atmosfera calmă, fără de care nu ar putea trăi. Şi chiar dacă lucrurile nu sunt întotdeauna liniştitoare, ea ştie să renunţe, pentru a mai detensiona situaţia. O astfel de atitudine maschează şi dependenţa excesivă de  partener. La serviciu, această femeie va fi apreciată pentru amabilitatea şi stilui ei prevenitor, dar se va afla în pericolul de a deveni “ţapul ispăşitor”, datorită uşurinţei cu care este gata să cedeze în favoarea celorlalţi.

            Tot în gama comportamentelor non-asertive intră şi comportamentul manipulativ. Femeia în cauză pozează în victimă sau în martiră, pentru a atrage compasiunea şi pentru a-şi satisface astfel interesele, despre care nu are curajul să vorbească deschis. Este un alt personaj de telenovelă, “intriganta”, care inspiră telespectatorilor sentimente ambivalente, de la admiraţia pentru capacitatea ei de a imagina diferite stratageme, până la dezgustul provocat de stilul perfid şi duplicitar pe care îl adoptă.

            Prin consecinţele lor, comportamentele non-asertive, fie că sunt agresive, fie că sunt submisive sau manipulative, sunt de evitat.

            O femeie agresivă trebuie să înveţe care sunt modalităţile dezirabile social de exprimare a propriilor dorinţe. Ea trebuie să dobândească capacitatea de a fi empatică, de a se pune în pielea celuilalt, pentru a înţelege şi interesele acestuia. Va trebui apoi să îşi exprime interesele, astfel încât să nu contravină flagrant intereselor celuilalt.

            Pentru a putea acţiona într-o manieră asertivă, o femeie submisivă trebuie să înveţe să îşi conştientizeze propriile sentimente, dorinţe şi trebuinţe. Apoi trebuie să dobândească curajul să le exprime, căci e greşită presupunerea că ceilalţi ar trebui să ştie ce îşi doreşte. Oricât ne-ar place, uneori, ceilalţi nu ne pot citi gândurile.

            Este absolut necesar ca femeia să îşi cunoască propriile drepturi şi să aibă curajul să lupte pentru ele. Printre aceste drepturi merită enumerate (după Bourne) acelea:

-         de a solicita ce îşi doreşte

-         de a refuza solicitările cărora nu le poate face faţă

-         de a-şi exprima sentimentele, pozitive sau nu

-         de a-şi stabili propriile priorităţi

-         de a-şi schimba opiniile

-         de a nu se simţi responsabilă pentru comportamentele altora

-         de a fi ea însăşi

-         de a se supăra pe o persoană la care ţine

-         de a nu motiva un anumit comportament

-         de a se simţi bine, chiar dacă alţii nu o fac

-         de a pretinde respectarea propriilor dorinţe şi nevoi, etc, etc.

            Conduita asertivă presupune o atitudine deschisă şi relaxată a corpului, plasarea în faţa interlocutorului şi privirea acestuia drept în ochi, menţinerea calmului pe parcursul exprimării cererii sau formulării refuzului.

            Pentru a obţine ceea ce doreşte, o femeie trebuie să ştie că e suficient să solicite acest lucru, fără a comanda sau impune ceva.

            Pentru exprimarea unui refuz e bine să se repete solicitarea interlocutorului, pentru a îl încredinţa că i-a fost înţeleasă solicitarea, să se prezinte motivele refuzului, să fie enunţat refuzul şi, eventual, dar nu obligatoriu, să se propună o soluţie convenabilă pentru ambele părţi. Sunt de evitat, aici, scuzele excesive.

            Dacă este să căutăm cauzele incapacităţii unor femei de a se manifesta asertiv, trebuie să avem în vedere relaţiile timpurii cu părinţii şi celelalte persoane semnificative, existenţa unor complexe de inferioritate, nivelul redus de autostimă, insuficienta dezvoltarea a abilităţilor de comunicare, intoleranţa la frustrare, caracteristici temperamentale, etc.

            Indiferent de cauze, femeia care doreşte să înveţe să fie asertivă trebuie ca, mai întâi, să poată să pună pe acelaşi plan dorinţele şi sentimentele sale cu ale celorlalţi.