Înger, îngerașul meu ...

A trecut ieri, prin oraș, un înger cu aripa frântă.

Obosit, a căzut din înalt,

Sătul de veșnica-i luptă cu sufletul meu îndărătnic,

De soarta cea crudă,

Ce-i hărăzise zile și zile de trudă

Cu un suflet ce veșnic se-abate de la linia cea dreaptă.

Înger căzut, nu-ți plânge soarta nedreaptă și lasă sufletul meu

Ca-n veșnica lui neodihnă să hoinărească.

Păzește, mai bine, sufletul vreunei fete frumoase,

Ia-ți câteva zile de binemeritată odihnă,

Fii și tu mai relaxat și, în tihnă

Gândește-te la ceva cât mai frumos,

Lasă-mi sufletul să hoinărească pe unde vrea el,

Lasă-l, cum e: mulțumit cu veșnica lui neodihnă.

Stop and rewind

De câteva zile frunzele cad dinspre pământ înspre cer,

Oamenii merg cu capul în jos și cu picioarele-n cer.

Se nasc bătrâni și-nțelepți și mor ignoranți și copii,

Sunt tot mai naivi, întineresc zi după zi.

De-i soare pe cer, este noapte, iar de-i lună, e zi.

Cerul e jos, iar pământul e sus.

Soarele apune spre Răsărit și răsare de la Apus,

Toamna a venit, înainte ca vara să se fi dus,

Se dau răspunsuri la-ntrebări ce nici nu s-au pus.

.........................................................................

V-aș spune mai multe, dar încă nu m-am născut

Zodia poeziei

Speriat de cuvinte, după zidul tăcerii, spășit, m-am retras, de câteva zile.

Departe de oameni, singur cu mine am stat,

Pierdut printre gânduri, de dorințe, nevoi, frământări am uitat și,

Lucru ciudat,

Nu am fost căutat, după zidul tăcerii am fost, pur și simplu, uitat.

Atunci, la poarta poeziei, sfios, am sunat.

Mi-a deschis chiar Bacovia. Mi-a făcut semn, ca să intru,

Părea puțin plictisit, mă privea, cu un aer mai nu știu cum, aproape blazat.

... Și-am intrat.

Undeva, nu departe, Nichita meșterea ocupat la niște cuvinte.

S-a făcut noapte.

Sub un tei, la izvor, întins leneș, cu brațul sub cap,

Eminescu recita inspirat despre codrii măreți, iubiri neîmplinite, privind spre Luceafăr.

Erau acolo și Baudelaire, și Verlain, și Arthur Rimbaud,

Poeți între poeți, chiar Allan Poe ...

Nu mai puteam să-mi revin, era așa minunat!

De-atunci, departe de lume voit m-am retras,

Singur cu mine, resemnat și senin,

În poezie mi-am regăsit refugiul sublim.

Sala de mese

           Am apăsat întrerupătorul. Neoanele spânzurate de tavanul înalt au început să clipească. În lumina rece revărsată de ele, mi s-a dezvăluit cu brutalitate vastitatea dezolantă a sălii de mese. Ziua de muncă ce tocmai începea se anunța a fi una lungă și istovitoare, mai ales că exact în acel moment, cu pașii târșiți și cu ochii cârpiți de somn, și-a făcut intrarea și Alin, nesuferitul meu coleg de clasă. După ce mi-a aruncat, în treacăt, doar o privire, a mormăit, mai mult pentru sine, o formulă vagă de salut. Masiv ca un urs, dar greoi ca un hipopotam, era genul de tip mereu nemulțumit de ceva sau de cineva. Bombănea aproape fără încetare și arunca priviri crunte către oricine îi deranja feng-shui-ul. Îmi venea greu să îl suport, fie și doar o singură oră, prin preajma mea, darămite o zi întreagă. Vederea lui îmi stricase și mai mult cheful. Așa că m-am retras în spălător, sperând să nu mai fiu nevoit să-l văd măcar câteva minute. Dar minutele mele de liniște au fost puține, căci un sporovăt vesel – ce Dumnezeu găsiseră așa de amuzant la ora aceea? – îi însoțea pe Mihai și pe Costel, colegii noștri de clasă ce urmau să ne predea serviciul la bucătărie. Cred că erau bucuroși că reușiseră să scape de corvoada ce se abătea asupra fiecăruia dintre noi, o dată sau de două ori pe trimestru, doar cu puține lipsuri în inventar. L-au salutat mai întâi pe Alin, care era încă în sala de mese, și apoi și pe mine, atunci când am catadicsit să scot capul pe geamul de la spălător. 

            Clădirea ce adăpostea cele două săli de mese mai adăpostea, la etajul unu, și popota unde mâncau zilnic ofițerii și subofițerii noștri. Depozitele de alimente erau la subsol, iar la al doilea etaj mai erau sala de repetiții a „greierașilor” (subofițerii din fanfara liceului) și sala de festivități, unde aveau loc diverse spectacole (din afară, cu participarea vedetelor momentului, dar și din cele în care ne dădeam chiar noi în spectacol), ni se proiectau filme (din cele patriotice, dar și Liceeni, de pildă), cam câte unul pe săptămână, iar din când se desfășura câte o ședință anostă.

Am trecut la treabă, fără prea multe introduceri. Mai întâi, am numărat, una câte una, farfuriile și farfurioarele plate. Am întors pe toate fețele castroanele și cănile din porțelan, ca să nu ne scape eventualele spărturi, și le-am numărat și pe acestea. Lipseau o cană, trei farfurii și vreo două castroane. Am trecut lipsurile în procesul-verbal. Cu tacâmurile din tablă și cu tăvile din aluminiu a fost mai ușor. Măcar astea nu se spărgeau. Cum lipsurile erau minime, colegii noștri erau mulțumiți. Nimănui nu-i convenea să-și cheltuie puținii bani primiți de la părinți pentru plata vaselor sparte sau a celor care nu ieșeau la numărătoare.

La șapte, când și-au făcut apariția și bucătăresele, mutaserăm deja farfurioarele, cănile, cuțitele și tăvile din dulapuri pe banda de servire. Foartre serviabil, m-am oferit să le ajut să împingă căruciorul metalic, pe care tronau oala mare cu ceai, tava cu cubulețele de unt și ligheanul plin cu gem de prune, până la banda de servire. Nici nu apucasem să le așezăm bine pe bandă, că dinspre scări s-a auzit un vuiet de voci și de tropăituri. Cele șase plutoane ale companiei întâi, năvăleau în sala de mese. Elevii fruntași alergau în coloană pe culoarul îngust, ce era delimitat de restul sălii de mese printr-o bară metalică. Forma de U a acestui culoar îi conducea de la intrarea în sala de mese până la capătul benzii în dreptul căreia erau serviți cu mâncare. Eu și bucătăresele puneam deja, cât de repede puteam, câte o bucățică de unt și câte două linguri de gem pe fiecare farfurioară și o așezam pe banda strălucitoare din oțel inoxidabil. Ajutându-se de un polonic alb emailat, Alin turna ceaiul fierbinte, cam fără gust și despre care credeam cu toții că ar conține bromură, în cănile întinse de colegi. Cele două felii de pâine neagră și le luau singuri.

N-am terminat bine cu servirea pe bandă, că spre geamul prin care preluam tăvile pentru debarare se îndreptau deja colegii cei mai hulpavi, care dăduseră gata amărâtul de mic dejun în mai puțin de cinci minute. Eu le preluam tăvile - după ce aruncam resturile de mâncare din farfurii și de ceai din căni, în ligheanul imens din tablă zincată - și le așezam, împreună cu tăvile și cu tacâmurile pe un blat mare din inox de lângă chiuvete. Colegul le punea pe rând, mai întîi tacâmurile, apoi farfuriiile și castroanele și în cele din urmă și tăvile în chiuveta mare de inox, plină cu apă fierbinte și detergent de vase. Le plimba puțin de colo-colo prin apa înspumată, iar apoi le transfera, pentru clătire, în a doua chiuvetă, sora geamănă a primeia, umplută cu apă doar puțin călduță. Mai rămânea doar să, le ștergeam și să le depozităm, după ce le căram în teancuri mari, în dulapurile mari din metal, încinse cu bară metalică și încuiate cu câte două lacăte chinezești solide. Ne asiguram că totul este încuiat cum se cuvine, deși știam oricât de solide ar fi fost, până la urmă, lacătele tot erau sparte. După ce luam de câte o toartă ligheanul plin cu resturi de mâncare, îl căram până la gura jgheabului ce cobora de la etajul unu, unde ne aflam, la cisterna din spatele clădirii. Mâncarea aruncată nu se risipea ci contribuia din plin la creșterea porcilor de la grupul agro-zootehnic al liceului.

 După spălarea vaselor, am trecut, fără prea mare elan, la curățarea cartofilor pentru piureul de la prânz. Îi azvârleam într-o centrifugă în care încăpeau cam trei kilograme o dată, iar după ce erau învârtiți zdravăn în cilindrul cu zimți pe pereții săi interiori, se curățau parțial. Nu mai rămânea decât să luăm fiecare cartof la mână și să el curățăm cu cuțitul resturile de coajă rămase. Apoi schimbam apa și aruncam o nouă șarjă, până ce terminam sacii cu cartofi ce ne fuseseră dați. Fusese o zi foarte grea, dar lucrurile cu adevărat neplăcute urmau să i se întâmple abia de acum încolo. Când terminsem și cu cartofii, se făcuse deja nouă seara.

Înviorat puțin de perspectiva somnului ce urma să alunge oboseala acelei zile chinuite, am luat T-ul de lemn, cârpa dreptunghiulară, petec dreptunghiular și albastru, decupat dintr-o cârpă cazonă, găleata din tablă zincată umplută cu apă călduță în care turnasem și puțin detergent și am purces la spălarea mozaicului din sala de mese. Cum cârpa trebuia stoarsă mereu, ca să nu fie prea udă, iar sala de mese era descurajant de vastă, operațiunea era nu doar plictisitoare, ci de-a dreptul obositoare. Îmi mai rămăseseră doar câțiva metri pătrați de spălat, când m-am trezit că în fața mea se proptise Țiganul, unul dintre sergenții ce erau de serviciu în sala de mese situată alături, perete în perete cu sala noastră. Venise tacticos, cu pași furișați și ușori, așa că nici măcar nu îl simțisem când se apropiase. Acum stătea în fața mea, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, cu ultimii doi nasturi de la veston desfăcuți și cu boneta atârnată neglijent la centură, și îmi zâmbea cu un subînțeles, pe care, momentan, nu reușeam să-l deslușesc. Dar, mai apoi, nici nu a mai trebuit să deschidă gura, căci ghicisem ce voia. Așa că i-am spus: „Nici măcar să îți imaginezi că o să spăl și sala voastră de mese!”

            A râs batjocoritor, și, amuzat încă și foarte sigur pe el, mi-a replicat:

            „Eu plec, că mai am niște treabă. După ce termini aici, schimbi a pa, clătești cârpa, iei T-ul și te prezinți urgent la colegul meu. Ai înțeles?”

            Am ridicat din umeri, fără să adaug nimic altceva.Nici n-a plecat bine, că am pus găleata, cârpa și T-ul la locurile lor și am luat-o la fugă pe scări în jos, spre bucătărie. Am traversat-o în mare grabă, sub privirile curioase ale bucătăreselor. Una dintre ele era chiar mama lui Sorin, colegul meu de clasă. Când am ajuns la ieșirea din spatele clădirii, am pus mîna pe clanța ușii masive cu geam mare de sticlă ordinară, dar, fatalitate, aceasta era încuiată. Disperat, cu gândul nebun că Țiganul ar fi putut veni pe urmele mele, am observat și apoi am deschis ușa de lemn din stânga mea, am intrat și m-am găsit într-un fel de oficiu de doar doi metri pătrați al personalului de la bucătărie și de la magazie, în care nu se găseau decât o chiuvetă mare din porțelan și câteva mături. Am ridicat ochii în sus și am văzut un geam mic cu ramă metalică ce se deschidea rabatându-l în sus. Era suficient de mare ca să mă pot strecura pe acolo, așa că nu am mai stat pe gânduri. Am pus mâna pe mânerul din partea de jos al ramei și am încercat să răsucesc de el, dezlănțuind infernul. Geamul nu era prins în balamalele sale, ci doar sprijinit de perete. A căzut direct peste chiuvetă, care s-a dezintegrat în sute de bucățele ce s-au împrăștiat, cu zgomot asurzitor, pe mozaicul podelei. N-am mai zăbovit, ca să îmi admir opera, ci m-am repezit pe geam, am sărit în spatele clădirii și dus am fost. Nu m-am oprit decât în dormitor, cu inima zbătândumi-se nebunește în piept. M-am dezbrăcat, m-am spălat pe pe față și pe picioare în spălător, mi-am îmbrăcat pijamaua rufoasă și m-am băgat în pat așteptând ca muzica din difuzor să înceteze și să se dea stingerea. Încă credeam, naiv ca un copil, că atunci când se va stinge lumina, consecințele fugii mele vor fi ascunse și poate uitate. Firește că nu puteam să adorm. În scurt timp și-a făcut apariția plantonul de serviciu, care mi-a comunicat scurt: „Îmbracă-te, că te așteaptă, Dănilă pe platou. Ce dracu ai făcut?”

            Dănilă, locotenentul major ce era secretarul UTC pe unitate, era ofițerul de serviciu din seara aceea. Când am ajuns pe platou, acesta discuta aprins cu bucătăresele. Indignată, una dintre acestea i se plângea: „Mereu, dar mereu, se întâmplă așa. Dracii ăștia mai mari îi chinuie pe ăștia mai mici. Mereu îi pun să facă munca lor și își mai și bat joc de ei în fel și chip.” Apoi, mama colegului meu a continuat: „Uitați-vă la el, sărăcuțul! Mi-a stat inima în loc când am auzit bubuitura. Am crezut că, de frică, a sărit direct prin geamul de la ușă. Nu ăștia micii sunt de vină. Trebuia să-i chemați și pe nesimțiții ăia mari, să recunoască aici, de față cu noi, ce naiba i-au făcut ăstuia, de a fugit așa!”

            Pe măsură ce vorbeau, le eram din ce în ce mai recunoscător bucătăreselor. Așa că, ofițerul de serviciu s-a uitat doar urât la mine și mi-a poruncit scurt: „Hai, marș la culcare! O descâlcim noi și pe asta!”

            Le-am mulțumit din ochi bucătăreselor și am zbughit-o direct în dormitor.

            Dar neplăcerile mele legate de chiuvetă nu se opriseră aici. A doua zi, la raportul de prânz al companiei, după ce lămurise câteva treburi administrative, căpitanul Bălici, comandantul companiei, m-a căutat din ochi și când m-a descoperit, ascuns pe ultimul rând al plutonului meu, a răcnit ca lovit de streche: „Crișan, nenorocitule, ce bine te-ai ascuns! Ia zi, cum ai reușit să spargi chiuveta aia!”

            I-am răspuns, cu glas tremurat, de începuse să râdă întreaga companie: „Să trăiți, raportez, am spart-o din greșeală, când încercam să scap de abuzurile sergentului Mihalache.”

            „Abuz pe mă-ta, băi nesimțitule! Îi scrii lui tac-tu să-ți trimită bani. Până la sfârșitul lunii, vreau să aud că ai schimbat chiuveta. Pe banii lui mă-ta și-ai lui tac-tu. Ai înțeles?” a mai urlat el.

            „Da, să trăiți!”, i-am mai răspuns, înciudat.

            Asta mai îmi lipsea, să afle și tata de toată povestea. Nu aveam deloc de gând ca puținii bani pe care mi trimitea cam la o lună și jumătate să-i dau pe chiuvetă, în loc să-i cheltuiesc pe prăjituri în oraș. Oricum, de învoiri mă cam linsesem pe bot. Urmau sâmbete și duminici petrecute în unitate, ofticat că, în același timp, colegii mei se distrau la discoteca de la Casa de Cultură a Sindicatelor. În plus, cam o dată pe săptămână, Bălici se oprea brusc din cine știe ce chestie ne mai spunea și întreba batjocoritor, spre amuzamentul general: „Crișan, băiete, ai plătit chiuveta?”

Iar eu răspundeam, în hohotele de râs ale colegilor: „Nu încă, tovarășe căpitan.”

„Și ce mai aștepți?” continua la el.

„Să vină banii!” ridicam eu din umeri și priveam în pământ, rușinat.

Tot chinul a încetat după încă vreo două luni, când exasperat că nu are unde să se spele pe mâini, un maior de intendență a dat dispoziția să fie schimbată chiuveta  cu una aflată pe stoc într-o magazie.