Bărbatul misogin – prostie sau fatalitate?

             Când o femeie întâlneşte un bărbat care o priveşte “de sus”, cu un aer de superioritate nedisimulată, care îi neagă orice realizare, se întreabă de unde provine o asemenea atitudine.  Tăria cu care respectivul îi respinge orice calitate, îi minimalizează succesele, e gata să o ironizeze la fiecare pas e atât de iraţională, încât singura explicaţie la îndemână pare a fi aceea a unor traume şi frustrări puternice şi / sau repetate pe care acesta să le fi suferit în relaţiile sale cu femeile semnificative din viaţa sa.

      Un astfel de comportament, fără îndoială unul misogin, este manifestarea vizibilă a unei atitudini. Ca orice atitudine, misoginismul presupune o latură cognitivă, adică un set de convingeri cu privire la inferioritatea intrinsecă a genului feminin, o latură afectivă, reprezentată de sentimentele de dispreţ şi, la limită, chiar de ură la adresa femeilor, care provin din astfel de convingeri şi o latură comportamentală, reprezentată de conduitele de evitare, de remarcile jignitoare, ieşirile agresive pe care respectivul bărbat le manifestă în raport cu acestea.

      Ce poate da naştere, în psihicul unui bărbat, unei astfel de atitudini?

           Psihologii au căutat mai întâi răspunsul în relaţia primordială, care marchează existenţa fiecărui bărbat: relaţia cu mama. 
           Respingerea “imaginii materne”, ca urmare a unui comportament imatur, inadecvat, chiar patogen al acesteia, poate constitui o explicaţie. O mamă incapabilă să satisfacă “foamea” afectivă a propriului băieţel, printr-un comportament dur, de respingere a acestuia sau doar indiferent (fie pentru că provine dintr-o sarcină nedorită, fie pentru că e conceput împreună cu bărbatul pe care acum îl dispreţuieşte datorită alcoolismului sau comportamentului lui violent) îl poate face pe acesta să manifeste resentimente pe care să le generalizeze şi în relaţiile sale viitoare cu alte femei. Dacă neşansa face ca şi celelalte femei importante din viaţa sa (bunica, educatoarea, învăţătoarea) să aibă comportamente asemănătoare în raport cu el, probabilitatea apariţiei unor tendinţe misogine este cu atât mai mare.

        Cum misoginismul este, de fapt, un complex de superioritate, restrâns la domeniul relaţiilor bărbatului cu femeia, suntem îndreptăţiţi să căutăm complexul de inferioritate din spatele acestuia. De fapt, această respingere a sexului feminin, pe care respectivii bărbaţi sunt gata să o motiveze cu argumente pe care le găsesc imbatabile, să o raţionalizeze şi să o intelectualizeze, maschează o teamă profundă faţă de sexul frumos, teama că o relaţie mai apropiată cu reprezentantele acestuia ar putea aduce, pe lângă lucrurile bune, şi abandonul, respingerea şi toate celelalte spaime ale trecutului.

       Atitudinile misogine pot fi preluate şi prin imitaţie, de la vârste foarte mici, când băiatul este un observator foarte atent al comportamentului tatălui sau bunicului. Dacă aceştia îşi iau în derâdere soţiile şi fiicele, exprimă foarte des opinii defavorabile la adresa femeilor, băiatul, în străduinţa sa de identificare cu aceştia, va prelua şi atitudinile subsecvente.

      Desigur, şi mediul social mai larg poate favoriza astfel de atitudini. Există o presiune socială, la nivelul grupului de prieteni, care îi determină pe unii adolescenţi să se simtă datori, asemeni celor mai experimentaţi şi, nu de puţine ori, mai lăudăroşi dintre ei, să realizeze diferite performanţe în materie de flirt, stabilirea unor relaţii cu fetele sau sex. Teama de eşec îi face pe unii dintre ei să adopte conduite evitante în raport cu sexul opus, iar apoi să se justifice şi autojustifice prin opinii cu tentă misogină.

        Mediul cazon ca şi cel ultratehnicizat pot favoriza şi ele apariţia unor astfel de atitudini, prin fenomene de tip “in-group” şi “out-group” (menţinerea coeziunii grupului prin supraevaluarea reciprocă a membrilor acestora - bărbaţi - şi devalorizarea celor ce nu aparţin grupului - femei).

         Oricare ar fi cauzele care îi fac pe unii bărbaţi să devină misogini (pentru că nu există nici o dovadă a unei componente ereditare de transmitere a unei astfel de atitudini), cei care suferă cel mai mult din cauza acestui tip de comportament sunt ei înşişi. Trăind iluzia lor de superioritate, nu sunt capabili să guste satisfacţiile pe care le oferă iubirea, care, dintotdeauna, înfrumuseţează vieţile şi înflăcărează minţile şi sufletele atâtor poeţi şi ale unor oameni de rând, ca noi.

P.S. Şi, dacă e să încercăm un răspuns la întrebarea din titlu, probabil că puţin din fiecare şi încă altele pe deasupra.