Zodia poeziei

Speriat de cuvinte, după zidul tăcerii, spășit, m-am retras, de câteva zile.

Departe de oameni, singur cu mine am stat,

Pierdut printre gânduri, de dorințe, nevoi, frământări am uitat și,

Lucru ciudat,

Nu am fost căutat, după zidul tăcerii am fost, pur și simplu, uitat.

Atunci, la poarta poeziei, sfios, am sunat.

Mi-a deschis chiar Bacovia. Mi-a făcut semn, ca să intru,

Părea puțin plictisit, mă privea, cu un aer mai nu știu cum, aproape blazat.

... Și-am intrat.

Undeva, nu departe, Nichita meșterea ocupat la niște cuvinte.

S-a făcut noapte.

Sub un tei, la izvor, întins leneș, cu brațul sub cap,

Eminescu recita inspirat despre codrii măreți, iubiri neîmplinite, privind spre Luceafăr.

Erau acolo și Baudelaire, și Verlain, și Arthur Rimbaud,

Poeți între poeți, chiar Allan Poe ...

Nu mai puteam să-mi revin, era așa minunat!

De-atunci, departe de lume voit m-am retras,

Singur cu mine, resemnat și senin,

În poezie mi-am regăsit refugiul sublim.