Se dau, zi de zi, bătălii crâncene între femei şi bărbaţi,
Sub bolţi umbrite, fiecare în parte îşi ascute săbiile neîncetat.
Nu-i timp pentru lamentări, pentru reproşuri sau pentru oftat,
Fiecare mai sapă un tranşeu, mai minează drumul spre pat.
S-a ajuns prea departe, nu mai e loc de armistiţii,
Dar mai e timp preţios, cât a mai rămas ceva de apărat.
S-au înălţat metereze, guri de tun în ziduri s-au tot săpat.
Nu mai e timp de nimicuri, cu muniţii sofisticate ne-am aprovizionat,
Facem uz de ele pe cât de bine am învăţat.
Stăm cu ochii fixaţi în cătare, cu degetul blocat pe trăgaci.
Parcă nici să mai respirăm nu-ndrăznim şi
Parcă nici nu mai ştim dacă tot ce trăim e realitate sau vis.
Pândim orice mişcare, orice gest necugetat, ne-ndreptăm spre abis cu pasul săltat.
Dormim cu mâna pe tocul armei şi cu baioneta sub pernă, n-avem odihnă nici în pat
Căci e tot mai aprigă lupta dintre femeie şi-al ei bărbat.
Doar printr-o minune un rău iremediabil încă nu s-a-ntâmplat.
Ascunşi în tranşee, corect echipaţi şi abrutizaţi de război,
Nu observăm steagul alb ce peste meterezele adverse tocmai s-a ridicat.
Cu focuri de mitralieră ucidem mesagerul neînarmat,
Pornit peste no man’s land cu mesajul de pace acum sfâşiat.
Apoi îi deplângem soarta printr-un comunicat.
Nu luăm prizonieri, la ce bun? Oricum suntem cu toţii carne de tun.
Războiul acesta e deja mult prea crud: se aruncă în aer tratate, convenţii
Tot mai greu găseşti pe câmpul de bătălie oameni care să aibă inima caldă şi vie.
Războiul acesta, prieteni, nu este al nostru,
Recruţi fără voie, femei şi bărbaţi, lipsiţi de voinţă, ne plângem soarta, mortificaţi.
Neîndemânatici ascundem sub veste antiglonţ şi uniforme de camuflaj,
Tot ce avem mai nobil în fiinţă, ultimul dram de curaj.
Prieteni dragi, ascultaţi ce vă spun: Războiul acesta este etern şi transformă totul în scrum.
