Motto:
„De
alminteri: depre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere?
Răspuns: despre el însuși.
Ei, atunci și eu voi vorbi despre
mine.”
Fiodor
Mihailovici Dostoievski - „Însemnări din subterană”
Spitalul
Spitalul de psihiatrie ocupă
acum tot spațiul unei vile vechi, burgheze. Clădirea impozantă, construită în stil Art Nouveau,
aduce mai degrabă a castel. Are două nivele, un subsol plin de coridoare
întortocheate și de magazii întunecoase și un pod misterios, ferecat cu lacăte
mari. Dacă privești elementul decorativ, în formă de panglică, ce ornează
vârful ascuțit al turnului care domină acoperișul, poți constata că a
fost construită la
începutul veacului trecut, mai precis, în anul 1902.
Se intră printr-o poartă înaltă,
decorată cu vitralii viu colorate, se trece prin dreptul încăperii minuscule
ocupate de portar, și se urcă spre primul etaj pe o scară înfășurată, în
spirală, în jurul unui mare gol paralelipipedic. Golul este mărginit de o plasă
deasă de sârmă, pentru a zădărnici orice încercare de precipitare a
nefericiților ce ar avea nervii prea zdruncinați. La etaj, marea sală de mese,
cu ferestre largi în arc gotic, foarte înalte, oferă privirii o panoramă
spectaculoasă asupra centrului orașului, a Tâmpei care îl străjuiește ca un zid
de apărare, și a caselor și vilelor, răsfirate pe culmi și în valea ce duce
înspre Pietrele lui Solomon, ale străvechiului Schei. Tot aici se află câteva
saloane și birouri ale asistentelor și medicilor.
Curtea interioară, în care se iese
de la etajul întâi, are ca principal obiect de decor un ghiveci ornamental, în
care vara înfloresc crini portocalii, imperial de frumoși. Aici se află
principalul punct de atracție pentru bolnavi: o masă mare din beton, mărginită
pe cele patru laturi de bănci de câte patru persoane fiecare. Spre nord, curtea interioară e mărginită de o clădire
cu două etaje, în care se află alte două saloane mari. Dincolo de ea, se
întinde în pantă o mică livadă, cu iarbă înaltă și cu câțiva meri
și peri. Dacă vreunul dintre bolnavi ar putea sări gardul ei înalt, cu țepușe
din fier și cu sârmă ghimpată, ar ajunge direct în drumul ce urcă la Cetățuia
Brașovului.
Când vremea este suficient de
frumoasă, clienții de nevoie ai stabilimentului se adună în jurul mesei din
beton și se lasă
prinși într-unele dintre cele mai animate și fascinante discuții pe care le-ai
putea vedea într-o viață de om. Dintrodată, curtea interioară se transformă
într-o străveche agora sau măcar într-o mică poiană a lui Iocan, ca să plasez
povestea în spațiul mioritic și ca să ajustez puțin proporțiile. Vizitatorii,
cu o sănătate mintală presupus mai bună decât cea a pacienților, sunt uimiți, de îndată ce pășesc în curte, de franchețea
discuțiilor, de ușurința cu care oamenii vorbesc unii despre alții, de stilul de
adresare direct, fără ocolișuri, de curajul fiecăruia de a îi spune celuilalt
exact ceea ce crede despre felul lui de a fi și de a se comporta (așa cum nu se
întâmplă în lumea așa-zis normală). Nu de puține ori, delirul mai mult sau mai
puțin coerent al unui bolnav este completat sau continuat de delirul altuia. Ia
naștere astfel, sub ochii noștri uimiți, o nebunie în doi, în trei, în patru,
în cinci sau chiar în mai mulți. Nu ai cum să întâlnești astfel de
comportamente afară, dincolo de zidurile spitalului. Poate doar în grupurile de
terapie, de suport, sau de dezvoltare personală ce s-au înmulțit în ultima
vreme ca ciupercile după ploaie.
Angela, o femeie bărbătoasă, la vreo
cincizeci de ani, cu o față foarte ridată și cu trăsături regulate, dar aspre,
are o voce hodorogită, ce trădează lesne abuzul de alcool, de țigări și de
cafea. A ajuns la spital pentru că, locuind într-o zonă rău famată a Brașovului
(un fost bloc de nefamiliști, dintr-o zonă mărginașă, situat în preajma uneia
dintre uzinele părăginite, de mult închise, ce își arată zilnic fața hâdă
acelora ce locuiesc în apropiere), s-a pomenit într-o seară cu covorul furat de
la bătător. Tocmai îl spălase și îl curățase „lună și bec”,
cum îi place ei să spună. Nu a stat prea mult pe gânduri. A ieșit în fața
blocului și a început să urle: „Cine a furat covorul, să-l aducă imediat
înapoi, că altfel arunc blocul în aer”. Ca să fie mai convingătoare a fluturat
către vecinii ieșiți la ferestre furtunul de la butelia pe care o ținea în
brațe. Cineva a sunat însă la 112. Curând și-au făcut apariția o mașină de
poliție și o ambulanță SMURD și au adus-o în grabă aici, la spital. Angela nu a
avut deloc o viață ușoară. Unicul și iubitul ei fiu, a fost părăsit de un tată
mai mult absent, imediat după ce s-a născut. A avut parte de copilăria de mic
delincvent a majorității copiilor din cartier și, la puțin peste optsprezece
ani, a comis o groaznică crimă. Într-o seară de beție, tratase remarca
malițioasă, la adresa tatălui său, a unuia dintre prietenii de la bloc, cu prea
puțin simț al umorului. A considerat de cuviință să pedepsească jignirea de
moarte cu o împunsătură iute de briceag în artera carotidă a imprudentului. A
ispășit, cu chiu, cu vai, cei 10 ani de pușcărie primiți, iar acum a venit,
muculos și frumos, tatuat din cap până-n picioare, să își viziteze mama la
spitalul de nebuni. În ochii ei putem citi cu toții adorația și devotamentul
pentru fiul odată rătăcit, dar acum revenit pe calea cea dreaptă. După ce el a
plecat, Angela m-a
întrebat, trăgând complice cu ochiul: „Nu-i așa că e
frumos?”. „Este, nimic de zis!”, i-am răspuns.
Altfel, vorbește mult, are replică în versuri, proverbe sau
zicători pentru aproape orice i se spune. Are însă și schimbări foarte bruște
ale stării de spirit, în funcție de reușita sau nereușita demersurilor sale
mercantile. Aici, în curtea interioară a spitalului, principala
ei preocupare, și a tuturor celorlalți pacienți, este să facă rost de țigări, de cafea, de fructe, de
orice fel de mâncare, sau măcar de o brichetă. Mai mult de jumătate dintre
discuțiile din curte se învîrt, de fapt, în jurul dorințelor arzătoare ale
bolnavilor de a mai face un troc avantajos. A fuma o țigară bună, a mânca ceva,
a bea o cafea mai mult sau mai puțin amară, pare a fi preocuparea de căpătâi a
fiecăruia dintre bolnavi. Toate aceste schimburi se desfășoară sub privirile
plictisite, ale celor doi gardieni de vîrstă mijlocie, ce își împart frățește
turele de pază. Seamănă atât de mult unul cu celălalt, că eu îi pot deosebi,
doar după faptul că unul poartă mereu pantalonii grena cu vipușcă neagră de la
uniforma de gardian, iar altul o pereche de blugi strâmți, cam decolorați.
Mariana,
o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, brunetă, cu ochi mari, căprui,
luminoși, umbriți de sprâncene dese, frumos arcuite, are acasă o fată de 20 de
ani, țintuită la pat de o paralizie. A avut, sărăcuța, o dublă circulară de
cordon ombilical, la naștere. Soțul ei este extrem de violent: o
bate des și fără motiv. Ei însă îi este frică să-l părăsească. E paralizată de
teama că a în viața ei ar putea să apară un alt bărbat, și mai nebun decât
actualul, care măcar nu i-a violat fiica. Își poartă crucea cu demnitate, crede
ea, îndură totul cu stoicism, de ani și ani de zile. Ori de câte ori mă vede,
îmi zâmbește cald, matern.
De la Robert, un tinerel de vreo
douăzeci de ani, blonduț și subțire, cu trăsături delicate, aproape feminine,
am aflat că se află aici pentru că și-a bătut mama cu sălbăticie. Îl găsesc
mereu așezat pe bordură. Rulează cu dexteritate foițe subțiri de țigară, în
care presară tutun Chesterfield, în jurul unor mici cilindrii de filtru albi
sau maronii. Când nu mai are foițe, rupe foile subțiri ale unei biblii de
buzunar, ce i-a fost adusă la spital de niște pocăiți, și rulează tutunul în
ele, fără pic de remușcare. Susține cu mândrie că el este ateu și ne privește
cu condescendență pe noi, aceia care dăm dovadă de slăbiciune și credem în
Dumnezeu. A studiat inginerie la Amsterdam, la o facultate tehnică de elită,
dar a renunțat la timp, căci avea rezultate foarte slabe la examene. Nici nu
este de mirare, căci, deși foarte bine înzestrat intelectual, are un caracter
vicios, ce l-a dus rapid spre abuzul de sex și de droguri. Și-a petrecut multă
vreme în celebrul cartier roșu, ce-și etalează cu nerușinare ispitele în
vitrine, și a experimentat aproape toate drogurile, mai puțin heroina. A
încercat, rând pe rând, marijuana, canabis, amfetamine, ciuperci, ecstasy,
cocaină. Acum e din nou foarte dornic să plece din țară și să nu se oprească
decât în însorita Californie. Timp de câteva zile după ce a fost externat, s-a
întors și a rulat, cu multă generozitate, zeci de țigări pentru cei mai dependenți
dintre cei internați. Nu fumez, dar, brusc și greu de înțeles de ce, i-am cerut
să-mi ruleze și mie o țigară. Am fumat-o rapid, trăgând cu putere fumul în
piept, cuprins fiind treptat de o ciudată voluptate. A fost prima și, sper că
și singura, țigară din viața mea.
Aura,
o superbă femeie de treizeci și opt de ani, extrem de cochetă, își etalează, cu
mândrie vădită, mâinile fine, împodobite cu unghii lungi, frumos colorate și
decorate cu linii fine și pietricele strălucitoare. Într-o seară a mâncat-o în
fund să se uite în telefonul iubitului ei care moțăia în fotoliu și își lăsase,
din neglijență, telefonul în bucătărie. Acolo, ea trebăluia cam fără chef, când
a zărit telefonul. Aghiuță și-a vârât coada, iar ea nu s-a putut abține. Curiozitatea
i-a fost răsplătită pe deplin: a dat peste mesajele înflăcărate, pline de
emoticoane cu pupici, inimioare și zâmbete timide ale unei june și peste
răspunsurile, învăluite de un romantism de care ea nu îl credea capabil, ale
bărbatului (solid, tuns scurt, cu ceafă lată, torace amplu, bicepși imenși,
tatuat din belșug pe antebrațe) care îi aduce acum, zi de zi, prăjituri la
spital. Nu a stat mult pe gânduri, și a încercat să-și ia viața, în cel mai la
îndemână și mai violent mod cu putință: încercând să sară din balconul aflat la
etajul nouă. Dar îngerul păzitor i s-a arătat, în acea seară, sub forma
bărbatului ei imprudent, care a văzut-o la timp și, în încercarea disperată de
a o salva, nu numai că a oprit-o să sară, dar a și bătut-o temeinic. Își poartă
cu mîndrie stigmatele: vânătăile de pe brațe și de pe gât. De acum, știe, mai
cu tărie, că bărbățelul ei o iubește. Altfel nu ar fi depus un asemenea efort
ca să o oprească din tendința nebunească de a se avânta direct peste balustrada
balconului.
Mihaela,
o fată dulce, venită de la Chișinău, are doar douăzeci și patru de ani. E mică
de statură, dar când o vezi, remarci mai întâi sânii imenși și fundul mare,
ferm și frumos bombat. Își poartă părul negru, ondulat, într-o coadă de cal,
prinsă sus, în vârful capului, cu o fundiță turcoaz. Și ea și-a bătut mama.
Pesemne aceasta a iertat-o, căci o vizitează foarte des și îi aduce plase pline
de bunătăți. Speră, amândouă, ca fata să fie externată la timp, ca să își poată
susține bacalaureatul. De curând, și-a găsit printre pacienți un partener înalt
și solid, cu frumoși ochi albaștri, adumbriți de gene lungi și frumos arcuite.
Din când în când, dispar amândoi, în ungherele cele mai retrase ale spitalului,
ferite de ochii vigilenți ai camerelor de luat vederi, amplasate peste tot,
atât în curte, cât și pe coridoare.
La
cei patruzeci și doi de ani ai săi, Laura arată încă bine, deși a luat câteva
kilograme în plus. Mi se laudă cu pensiunea pe care o are la Vâlcele, unde mă
invită călduros să-mi petrec un concediu, ca să testez izvoarele cu apă
feruginoasă, bazinele, saunele și băile jacuzzi. Locuiește acolo cu soțul ei,
cam bețiv, și cu cei patru băieți ai lor. Nicoleta, o altă pacientă, de doar
douăzeci de ani, o suspectează că i-ar fi furat câteva piese de lenjerie intimă
și niște șosete „cu model unic”, iar dovada incontestabilă ar fi aceea că Laura
etalează, aproape cu mândrie, o pereche de șosete cu modelul respectiv. Când
Nicoleta se plânge că acelea ar fi chiar șosetele ei dispărute, Laura îi
răspunde zeflemitor: „Că doar n-or fi fost unicate!” Mie unuia nu mi se pare capabilă de furt. Una peste
alta, se ține într-una după mine, iar insistența ei de a-mi fi prin preajmă nu
mi-o pot explica decât prin farmecul meu personal.
Zoli
este un țigan, foarte mândru că e deja bunic, deși are numai treizeci și șase
de ani. A devenit tatăl unui băiat încă de când era adolescent, fără a fi prea
sigur însă că el este și tatăl biologic (cunoscând bine caracterul îndoielnic
al celei ce i l-a dăruit). Băiatul are acum douăzeci și doi de ani, dar a fost
încredințat de mic părinților lui Zoli, spre o cât mai bună creștere, căci el
nu avea la vremea respectivă o slujbă și nici un acoperiș mai de doamne ajută
deasupra capului său năpădit de griji. Acum băiatul îl sfidează, nu vrea să îl
recunoască drept tată și, spre nemulțumirea perpetuuă a lui Zoli, îi reproșează
mereu că l-a abandonat. Ba, mai mult, părinții îi cer bani lui Zoli, zicându-i
că, acum că a prins și el ceva cheag, ar trebui să-și arate recunoștința față
de ei într-un mod mult mai concret decât simplele mulțumiri. Binențeles că nici
nu vrea să audă despre asta. De fapt, ei sunt cei care ar trebui să-i dea lui
bani, ca să răscumpere toată suferința lui din cursul celor douăzeci și doi de
ani în care l-au ținut departe de propriul lui băiat.
Băiatul,
la fel de precoce ca tatăl său în ale făcutului de copii, are și el o fată,
care are acum patru ani. Zoli se gîndește, bunic fiind, că dacă ar mai trăi
măcar vreo 10 ani, cu voia Domnului și după originalele obiceiuri ale țiganilor,
ar avea toate șansele să devină străbunic. Oricum, pe Zoli îl așteaptă acasă o
fetiță de unsprezece luni, rodul relației lui cu o altă femeie, de dorul căreia
se topește pe picioare.
De
loc din Drăușeni, județul Brașov, Zoli își caută o iubită prin inedita metodă a
triangulației. Dacă într-un loc i-a mers bine cu o iubită, iar în altul i-a
mers prost, unește cele două puncte pe hartă, și construiește, având ca bază
segmentul astfel obținut, două triunghiuri echilaterale, de-o parte și de
cealaltă parte a segmentului. Localizează vârfurile celor două triunghiuri pe
hartă și merge în respectivele locuri, ca să-și caute acolo o nouă iubită.
Delirează mereu despre bani. Își imaginează că a lăsat cuiva din personalul
spitalului (medic, asistentă, brancardier, infirmieră) o sumă imensă de bani.
Acum ar dori să îi recupereze. Dar, mai întâi, ar trebui să găsească
contractul, despre care crede că s-ar afla în cele mai bizare locuri. Crede că
ar deține și un card secret, al cărui cod PIN este chiar 1902, anul construirii
spitalului. Caută peste tot indicii care să îl ducă la acel contract sau la
respectivul card, ceea ce l-ar putea îmbogăți peste noapte: în cifrele anului
imprimate într-una din plăcile de ciment de muncitorul ce a turnant cimentul
din curtea interioară, în spărturile din gresia de pe scările în spirală ce
urcă la primul etaj, în cifrele pe care doar el le poate vedea în tabloul
abstract de pe coridor. Susține convingător că a îngropat lucruri de valoare în
fundația casei lui de la țară, la diferite distanțe, doar de el știute, de
colțurile acesteia. Aurul, bijuteriile, lingourile pe care le-a îngropat acolo
ar valora pe puțin un milion de euro.
Căutărilor
sale li s-au alăturat, de puțin timp, și Alina. E o blondă (vopsită) de vreo
treizeci și cinci de ani, cu niște ochi albaștri spălăciți, mereu pierduți în
lumea misterioasă din capul ei. E femeie măritată, cu cinci copiii ce o
așteaptă nerăbdători acasă. Are sâni frumoși și bazinul foarte larg, încât te
trimite cu gândul la statuetele antice de femei, din ceramică și din bronz,
menite să simbolizeze fecunditatea. Se poartă aici, și probabil și acasă, ca o
prințesă răzgâiată. Este mereu gata să exprime o nemulțumire și extrem de
dornică de atenție. Probabil că acasă tatăl ei, un moșuleț simpatic ce o vizitează
zilnic, însoțit de soția sa - o femeie mătăhăloasă și urâțică - nu îi acordase
suficientă atenție, din moment ce îl bătuse măr și distrusese toată mobila și
aparatura electrocasnică din propria ei locuință. Oricum e foarte mândră de
ascendența părinților ei, ce se trag din ceangăii de prin zona Bacăului. Ei îi
aduc mâncare multă, pe care ea o împarte, spre nemulțumirea lor fățișă, cu toți
ceilalți bolnavi, cam în felul în care o regină împarte favoruri curtenilor ei.
Delirul ei ia deseori forme mistice, grandomane. Odată, se stârnise din senin o
pală de vânt, exact atunci când ea își încheia, pe un ton prețios, una din
observațiile ei răutăcioase la adresa altui pacient. A rostit imediat, foarte
satisfăcută: „Vedeți! Chiar și Dumnezeu îmi dă dreptate!”.
O însoțește uneori, în ideile ei
deșucheate, și Petre, unul dintre cei doi frați gemeni mai vîrstnici - au spre
șaptezeci de ani - ce se internează împreună, de fiecare dată. Acesta, cel mai
mic dintre ei, a rămas la naștere, pentru un scurt interval de timp, fără
oxigen. Urmările sunt lesne vizibile: pare mai nătâng și este aproape surd.
Recită psalmii, cu voce puternică, dintr-o Biblie ferfenițită, pe care o poartă
în permannță cu el. Când obosește, ne pune, pe unul sau altul dintre noi, să
luăm cartea și să continuăm să recităm. Fratele lui, Ilie, este mult mai dezghețat,
și are un uimitor simț al umorului, care îl plasează mereu în centrul atenției.
E oricând dispus să facă o glumă, să flirteze cu vreo asistentă sau vreo
infirmieră ce se întâmplă să treacă prin curte. Obsesia lui este să ne invite
pe toți la o petrecere, de Sfântul Ilie, patronul lui spiritual. Vrea să o
organizeze la Bod Colonie - „Am zis Colonie, nu golănie!” îi place să
precizeze, pe un ton șugubăț - și a invitat până acum toți bolnavii, ba chiar
și personalul medical.
Elena, o femei șnur, la vreo patruzeci
și opt de ani, nu ezită să tragă în jos de tricoul fără mâneci și cu bretele
subțiri, și să arate oricui e dispus să le privească, țâțele ei minuscule. Are
mai mult de douăzeci și cinci de ani de vechime, aproape neîntreruptă, prin
spitalele de psihiatrie. Se pare că a petrecut mai mult timp înăuntrul acestora, decât în afara lor.
Își scoate deseori proteza de pe maxilar și ne arată singurul dinte care i-a
mai rămas, destul tocit și acela. E convinsă că a rămas fără dinți datorită
tratamentelor medicamentoase foarte agresive. A fost violată la 21 de ani, fată
mare fiind, după cum ține mereu să precizeze, chiar în grădina din spate a
spitalului, de un bolnav foarte agresiv, insuficient sedat. Este internată de
fiecare dată la inițiativa mamei sale, care s-a obișnuit să cheme ambulanța la
cea mai mică dispută pe care o au. Nu uită niciodată să o trateze cu apelative
gingașe: curvuștină, zănatecă, zăludă, parașută, tută, etc. Își urăște mama din
tot sufletul, mai ales că o consideră a fi principala vinovată de moartea
tatălui, pe care ea îl idolatriza. „Mereu îi zicea impotent, blegovan și câte
și mai câte. L-a băgat în mormânt. Curva dracului!” repetă mereu și mereu,
oricui e dispus să o mai asculte.
Fiul ei, un vlăjgan de optsprezece
ani, și-a făcut apariția într-una din zilele trecute. Nici nu s-a apropiat bine
de ea și s-a răstit la ea, poruncitor: „Stinge țigara!” Cum ea nu s-a conformat
imediat, el a insistat: „Hai, hai, mai repede!” În cele din urmă a stins țigara
într-o scrumieră, privindu-și fiul cu o expresie de câine bătut. Ne reamintește
mereu că e o ființă la fel de curată ca maica domnului, iar băiatul ei, un sfânt
rătăcitor pe Pământ. O obsedează Securitatea. Va merge la băieții cu ochi
albaștri, ca să îi anuleze diagnosticul jignitor pus de medicii corupți ai
spitalului. În stilul abject ce îi este atât de caracteristic, mama sa i-a
cumpărat pe toți.
Mai e și Ioana. Lucrează la
pensiunea unchiului ei din Bran, iar, după cum arată și se poartă, pare a
presta pentru turiști și niște servicii mai puțin ortodoxe. Nici ea nu a făcut
mare lucru. Într-o dimineață, să tot fi fost ora patru, bea niște vodcă într-o
parcare, cu vreo patru zdrahoni. Niște polițiști jegoși, apăruți de cine știe
unde, au legitimat-o. Ea i-a sfidat, refuzând să le arate cartea de identitate,
pe care oricum, le-a zis zeflemitor, nu o purta niciodată la ea. A urlat la ei,
i-a și înjurat, iar ei au încătușat-o, au chemat o ambulanță, și adus-o direct
aici.
Dar preferata mea este Crina. E
psiholoagă, la fel ca mine. Iese mai rar în curte, ținând mereu în mână un
roman fantasy în limba engleză. Foarte deschisă, excelentă ascultătoare, e
foarte elocventă în conversații. Elevată, rafinată, politicoasă, te face să te
îndrăgostești din prima clipă de stilul ei plăcut de a fi. Și-a autoaplicat
niște scale de depresie și de anxietate, și a constatat că are scoruri prea
mari. Așa că s-a internat singură. Probabil e un caz unic, în istoria
spitalului. Discutăm foarte serios despre îndeletnicirile noastre. Îmi dau
seama, treptat, că ar putea fi o excelentă colaboratoare, în oricare dintre
proiectele mele.
Zilele pe care le petrec aici sunt
foarte monotone. Le împart, în părți aproape egale, cele trei mese ale zilei,
pe care le luăm, mereu la aceleași ore, bărbații într-o sală de mese, iar
femeile în cea alăturată. Îmi încep diminețile privind revărsarea zorilor, prin
fereastra salonului. Lumina se face mai
întâi mai albastră, iar apoi capăta suave nuanțe de roz. Începe corul vesel al
păsărilor de tot felul, pe care îl ascult încântat prin fereastra
întredeschisă. Curând își face apariția și gardianul, care stinge neonul, ce
scaldă într-o lumină albă, foarte puternică, întreaga curte interioară. Apa
începe să circule prin conducte, se aud zgomotele ca de cascadă al WC-urilor și
vocile primilor pacienți ce, încă adormiți, încep să iasă în curte, se așează
pe banca de sub fereastra salonului meu, și încep să sporovăie în șoaptă despre
te miri ce li s-a mai întâmplat.
Mă ridic agale din pat, mă spăl cu
apă rece, pe față și pe trunchi schimb pantalonii de pijama cu cei de trening,
și ies să îmi fac înviorarea. Zoli e mereu acolo, așa că ne stoarcem creierii,
ca să putem scoate, din cufărul cu amintiri de la orele de sport, noi și noi
exerciții de înviorare. Facem câte o serie din fiecare, ca să ne încălzim și ca
să ne tonifiem musculatura. Lucrăm serios, sub privirile admirative ale
celorlalți. Unii dintre ei ni se alătură, și curtea interioară se transformă,
încet, încet, într-un fel de sală de aerobic. Obosit și puțin transpirat, revin
în salon, mă spăl din nou, citesc puțin și aștept răbdător să se facă ora
micului dejun.
Cu asta, ziua poate continua, după
același tipar: ieșit în curte, conversații, revenire în salon pentru citit,
tratamentul medicamentos, masa din nou, și, tot așa, până la ora douăzeci și
două, ora stingerii. Dimineața, în
intervalul de la unsprezece la douăsprezece, ni se dau telefoanele mobile – păstrate,
în magazia din subsol, de o doamnă ce ne aruncă priviri crâncene ori de câte ori
ni le dă, de parcă am fi, Doamne ferește, niște drogați ce nu mai pot trăi fără
doza zilnică de rețele sociale - și scrolăm și tastăm avizi, înșirați pe scări
sau pe bordurile din curte.
Uneori, mă trezesc în toiul nopții,
trezit de scârțâitul ușii salonului și de mersul furișat al vreunei asistente, ce
ne privește, încercând să se asigure că dormim și că nu facem cine știe ce tâmpenie.
Ieri
însă am fost agitat, așa că m-au legat. Spre seară, când
efectul Haloperidolului s-a mai diminuat, m-am trezit, încă buimac. Mă dureau
îngrozitor mâinile şi picioarele. Încheieturile îmi erau roase de fâşiile late
şi aspre de pânză groasă petrecute strâns peste marginile metalice ale patului.
Capetele ascuțite ale arcurilor rupte mă împungeau fix în coaste. După ce îmi
făcuseră injecția, mă luaseră pe sus și mă trezisem, culcat pe spate pe
salteaua aceea desfundată, cu mâinile și picioarele strâns legate de ramele
metalice de la căpătâiul patului. De parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns,
puţea a urină de îmi lua nasul. Pâlpâiala enervantă a neonului spânzurat de
tavanul salonului, chiar deasupra capului meu, îmi dezvăluia cu intermitenţe,
în patul din stânga mea, trupul mătăhălos al unui vlăjgan ce zăcea pe spate,
legat, și el, la fel de strâns ca mine. Buhăit la față, cu obrajii roșii, și cu
fălcile acoperite de o barbă mare și neîngrijită, avea bluza de pijama îmbibată
de transpirație, deși în salon era foarte rece. Claia de păr negru, sârmos,
aflat în mare neorânduială, îi sporea aspectul neglijent. Sub pleoapele
închise, ce păreau străvezii de întinse ce erau, globii oculari i se mişcau
neîncetat, încoace şi încolo. Ofta îndelung și bâguia, în somn, tot felul de cuvinte,
dintre care unele rămâneau de neînțeles pentru mine. La un moment dat însă,
vocea i-a devenit neașteptat de clară: „Da bine, mă’ Ană, mă’ ... să-mi faci tu
mie una ca asta! Las’ că mă întorc eu acasă!” Se rățoia atât de convingător la
femeia din visul său încât nu m-ar fi mirat prea tare dacă aceasta s-ar fi
materializat, în carne și oase, chiar acolo în fața patului meu.
Îmi mai trecuse durerea de cap, dar
mă chinuia o pişare teribilă. „Să vină cineva! Hei! Poate veni cineva? Mă piş
pe mine!” am strigat, iar chemarea mea deznădăjduită a fost abia într-un târziu
ascultată.
„Te-ai trezit, frumuşelule?” m-a
băgat, în sfârșit, în seamă o infirmieră grasă, ce își vâra capul cu aspect
porcin în cadrul ușii. Avea o voce pițigăiată, cu o tonalitate puțin prea
înaltă, dar veselă în același timp. Rujată strident şi cu părul buclat, părea
că își răsturnase în cap o oală cu sarmale. Halatul ei albastru slinos
strălucea de la repetatele sale purtări și era atât de strâmt, că începuse să
se descoase pe la şolduri. În contrast cu faţa ei, ce exprima răutate şi
duritate, mişcările mâinilor îi erau delicate. Mi-a desfăcut, cu mişcări iuţi
şi îndemânatice, şiretul pijamalei şi mi-a tras pantalonii în jos. Penisul
flasc mi-a ieşit astfel la vedere, în toată micimea lui. Era așa un frig
pătrunzător în salon, încât penisul se retrăsese aproape de tot în scrot și
luase culoare unei prune cam necoapte. Mi-a aşezat apoi, cu îndemânare, plosca
între picioarele depărtate, așa cum stăteam eu răstignit pe pat. I-am mulțumit
în sinea mea că, măcar, își întorsese privirea către uşă, în timp ce făcuse
asta. M-am ușurat îndelung şi abundent şi golirea treptată a vezicii mi-a creat
o imediat o stare de bine. Apoi infirmiera s-a ridicat tăcută, a ridicat plosca
cu urină, şi s-a făcut nevăzută pe coridorul întunecat. Din capătul acestuia,
capăt pe care eu nu reușeam să-l văd, dar îl bănuiam cufundat în penumbră, am
auzit sporovăitul molcom al unor voci neștiute. Am ciulit urechile, încercând
să recunosc vocea măcar a unuia dintre pacienții cu care mă mai intersectasem
în curtea interioară a spitalului.
Uriașul tăcuse cu totul. Respirația
îi devenise tot mai lentă şi mai profundă. Acum dormea dus. Îmi mai ţineau
companie doar bâzâitul monoton al neonului și o muscă ce mi se tot așeza pe
mână. Încercam să o gonesc mișcând puțin mâna din încheietură. Dar orice
mișcare de acest fel îmi provoca dureri ascuțite. Dar musca zbura și se așeza
din nou, în exact același loc, spre exasperarea mea crescândă. M-am simţit
teribil de singur și am închis ochii, încercând să adorm din nou. Apoi s-au
auzit niște pași târșiți pe mozaicul coridorului. Apoi, mai întâi ezitant, apoi
parcă ceva mai hotărât, în cadrul uşii larg deschise s-a ivit un cap de femeie.
Zulufi negri ca tăciunele încadrau o față smeadă, la mijlocul căreia scăpărau
niște ochi negri, mici, dar foarte sfredelitori. „O ţigancă împuțită!”, mi-am
spus, și, total dezinteresat de ea, mi-am întors capul spre fereastră. Dar ea
nu a renunțat și a făcut, târșindu-și picioarele, cei câţiva paşi de la ușă până la căpătâiul patului meu. Mi-a
strâns în palmele ei, palma mâinii drepte și mi-a zis, cu un uşor zâmbet
ştrengăresc în colțul gurii: „Îmi place de tine, frumuşelule?” Amuzat oarecum
de îndrăzneala ei și de stilul dezinvolt în care îmi făcuse mărturisirea, i-am
zâmbit şi eu. Mai mult ca să scap de ea, fără a o jigni prea tare, am
întrebat-o: „Nu mă cauți tu mai bine altă dată?”
N-am mai stat să ascult răspunsul
şi m-am întors din nou cu fața sprea fereastră. Colegul de suferinţă gemea în
somn. Totuși, nu mi-am putut reține gestul de a trage cu coada ochiului spre
ușă. Am mai apucat să văd cum spectrul negru, îmbrăcat într-o oribilă pijama
roz cu dantelă, se îndepărta prin cadrul ușii. Târşâitul papucilor ei de casă
s-a mai auzit o vreme. Se îndepărta, la fel de discret cum apăruse. Apoi nimic.
Se lăsase o liniște mormântală. Într-un târziu, mi-am găsit, cu greu, o poziţie
ceva mai comodă și am reușit să adorm. Nu știu cât dormisem, dar m-a trezit o
mână caldă ce se strecura obraznic în pantalonii mei de pijama. Mi-a apucat
penisul şi a început să mi-l frece atât de viguros că, în cel mai scurt timp,
era tare ca piatra. N-a fost nevoie să privesc spre ea, căci mi-am dat seama de
îndată cine ar putea fi. „Şşşt!”-ul ieșit de pe buzele ei a fost inutil.
Rămăsesem oricum mut de uimire. Şi-a scos rapid pantalonii roz, și-a suflecat
bluza de pijama peste şolduri şi, din două, trei mişcări era deja peste mine.
Cu o mişcare expertă, mi-a apucat penisul şi și l-a introdus în vagin, în timp
ce deja începuse să se mişte în sus şi în jos, mai întâi foarte lent şi apoi
din ce în ce mai repede. Am simţit foarte curând cum un lichid lipicios începea
să-mi umezească părul pubian. Pe măsură ce frecarea devenea din ce în ce mai
redusă, eu deveneam din ce în ce mai excitat. Zgomotul întâlnirii umorilor
noastre - „Fleoşc! Fleoşc! Fleoşc!” - îmi răsuna vulgar în auz şi aveam
senzaţia, falsă desigur, că zgomotul acela ar putea trezi tot spitalul.
Simţeam, mai ales în mâini și în picioare, tensiunea crescândă ce îmi cuprindea
fiecare fibră a corpului. Când aceasta a devenit aproape insuportabilă, spasmul
teribil al coapselor, senzațiile de durere din jurul glezenelor şi al
încheieturilor mâinilor, date de zbaterea mea şi gemetele ei de plăcere, au
acompaniat eliberarea brutală a spermei, aşa cum nu mi se mai întâmplase
niciodată. Epuizat, am închis ochii. Simțeam apoi cum ea, grijulie, îmi ştergea
cu o bucată aspră de hârtie igienică penisul, acum eliberat și flasc.
Ținuse hârtia strânsă în pumnul mâinii
stângi în tot timpul în care se folosise de mine. „Mulţumesc, dragule!”, mi-a
mai zis. M-a sărutat iute pe fiecare obraz, apoi pe gura care îmi rămăsese
căscată, și s-a retras, discretă ca o nălucă, în întunericul din care venise.
„Cum te cheamă!”, am mai îngăimat, dar
răspunsul nu avea de unde să mai vină.
Când furnicăturile, căldura plăcută
din tot corpul şi starea de sfârşeală au început să se mai risipească, o stare
difuză de nemulţumire m-a cuprins. Îmi închipuisem în variate feluri, până
atunci, prima noapte de dragoste a vieții mele. Mă lăsasem purtat pe aripile
fanteziei seri la rând, plăsmuisem viziuni erotice, până în cele mai mici
detalii. Modificam de fiecare dată câte puțin scenariul din mintea mea,
adăugând noi și noi incitante amănunte. Imaginasem un întreg ritual, aproape
mistic, de gesturi tandre cu care să mă apropii de fata visurilor mele, să o
dezbrac cu infinită graţie şi delicateţe, să o posed blând sau mai sălbatic, să
o fac să îmi strige numele din ce în ce mai tare: „Vlad! ...Vlad! ... Vlad! ...
Ohhh! ... Vlad!”
Apoi am plâns, am plâns, şi am tot
plâns.
