Când vine noaptea, sunt cel mai singur om din orașul acesta trist.
Durerea ce-o simt e-un înspăimântător câine mare și negru.
Seară de seară, îl plimb pe bulevardele largi, pustii, prăfuite.
Mă urmează docil, cu ochi goi. Își mișcă greoi picioarele obosite.
Îl hrănesc în fiecare zi cu dezamăgiri, deziluzii, renunțări și regrete,
Dar noaptea încerc să-l alung: urlu la el, îl ameninț cu bețe și pietre.
Pleacă, în cele din urmă, dar, dimineață de dimineață, se-ntoarce spășit.
Dă vesel din coadă, linge mâna cu care deunăzi l-am lovit,
Și-așează capul imens pe labele-i dinainte și așteaptă …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu