Alba-Neagra

          Trenul opri în dreptul peronului brăzdat de crăpături şi năpădit pe alocuri de bălării, cu scrâşnet aspru, metalic, de roţi. Am coborît cu greu de pe scara înaltă și primul lucru pe care l-am zărit a fost mulţimea pestriţă din faţa mesei pliante. Țiganul gras şi soios din spatele ei era îmbrăcat cu pantaloni negri lucioși. Cămaşă fistichie pe care o îmbrăcase era atât de strâmtă că părea gata-gata să pleznească pe el. Asuda din greu, broboane mari de sudoare îi acopereau fruntea, și muta cu îndemânare, pe ziarul murdar, împăturit în trei, trei jetoane negre de cauciuc. Le aşezase în linie și le schimba cu repeziciune locurile. Din când în când întoarcea jetonul pe care era lipit un mic timbru . Dădea repede din mâini și striga tot timpul, cu voce pițigăiată: „Asta are, asta n-are, ia-o p-aia marcatoare!”.

M-am apropiat curios. Tata le lăsase pe mama și pe Sanda în urmă și mă urma îndeaproape. Lăsase geamantanul jos, și se uita și el curios, peste capetele celor câţiva gură-cască din faţa noastră, dornic, ca și mine, să înţeleagă rapid ce se petrece. De fapt, nici nu era prea greu de înţeles: tocmai atunci banii pariaţi, așezați la vedere pe unul din colțurile măsuței, luaseră drumul buzunarelor unui tip înalt și uscăţiv, cu nas coroiat și cap mic ca de păsare, ceva mai spălat decât prestidigitatorul din faţa sa, dar la fel de întunecat la piele.

Grasul, întunecat ca noaptea, începuse să se văicărească, să se prefacă mirat:

            - Cum naiba de te-ai prins, barosane? Hai să te mai fac un joc, mânca-ţi-aş!

            Mâinile lui prinseră din nou iuţeală. Manevra cu dexteritate jetoanele negre şi arăta din când în când timbrul.

            - Cască ochii, frățioare! Uite-o, are, uite-o, n-are! Ginește-o pe aia marcatoare!

            Lunganul își plimba ochii într-o parte și alta, în ritmul mișcărilor grăsanului, iar când acesta îl zori „Hai, spune, care-i?”, întinse mâna, sigur pe el, şi arătă jetonul din dreapta lui. Plasat într-o parte, într-un unghi foarte bun, am văzut şi eu că jetonul cu pricina era chiar cel cu timbrul. Țiganul nu se grăbi însă să întoarcă jetonul, ci îi porunci coroiatului:

            - Marcă banul, norocosule!

Lunganul nu se lăsă prea mult rugat și începu să se caute înfrigurat prin buzunarele largi, pline de bani. Scoase, în cele din urmă, o hârtie mototolită de douăzeci și cinci de lei de lei din buzunarul de la spate al pantalonilor şi o plasă rapid pe colțul mesei. Dar, în răstimpul în care el îşi căutase banii, grăsanul învârtise tacticos ziarul, cu tot cu jetoanele de pe el. Abia după manevra șireată, scosese şi el o bancnotă douăzeci și cinci de lei de lei și o pusese lângă cea a lunganului. Apoi îl îndemnă pe acesta:

            - Na, întoarce-o, barosane!

            Sigur de reuşită, lunganul se repezi, întoarse jetonul din dreapta, dar, fatalitate, timbrul nu mai era acolo. Căscă ochii mari, nevenindu-i să creadă că se înșelase. Dar banii pariaţi dispărură rapid în buzunarele grăsanului. Dinspre grămada de gură-cască s-a auzit un oftat general. Unul îl compătimi: „Ce păcat, măi frate, că n-ai prea fost atent!”. Altul, în schimb, îl încurajă: „Lasă, mă, că cine pierde la joc are noroc în dragoste!” Din ce în ce mai nervos şi mai dornic să-şi recupereze paguba, a mărit miza de patru ori şi a așezat pe colțul dinspre mine al mesei o hârtie albastră de o sută de lei. Vizibil încântat, grăsanul, a pus şi el, cu un gest afectat, de operetă, o sută de lei pe masă:

- Aşa, mă’ vericule, nu fi prost! Fii doar un picuţ mai pe fază şi o gineşti la sigur!

Curând, cele două sute de pe masă urmară şi ele calea deschisă de hârtiile de douăzeci şi cinci de lei, spre buzunarele grăsanului.

L-am privit pe tata. Tocmai ducea mâna spre buzunarul interior al hainei. Ochii îi sticleau ciudat, iar în colțurile gurii îi înflorise un zâmbet. Cută în portofel, scoase o hârtia de o sută de lei. Văzând cum apar banii în mâna sa, balaoacheşul l-a invitat  încântat:

-        Hai, tataie, nu sta, că-ţi stă norocul! Marcă aicea banu’!

Cu aplomb și parcă hipnotizat, tata a lăsat banii pe colțul mesei. Țiganul permută jetoanele, mai întâi cu lejeritate, aşa încât, și eu și tata, să putem vedea cu uşurinţă cum jetonul marcat cu timbru poposeşte, pentru câteva clipe, în partea din dreapta a ziarului. Dar doar pentru câteva clipe, căci, pe când tata se uita cu un aer victorios spre mine, țiganul roti din nou ziarul, cu o mişcare degajată. Să fi văzut uimirea lui tata, când, după ce a întors jetonul din dreapta, a constatat că timbrul buclucaş dispăruse de acolo. Faţa i s-a făcut mai mai neagră decât a țiganului, de oftică, mai ales când ţiganul i-a întors rânjind jetonul din stânga și a dat la iveală timbrul.

-        Hai, tată, să mergem, că e o şarlatanie! i-am zis, pe un ton rugător.

-        Taci, mă, din gură! Ce ştii tu? m-a repezit.

            Curând, a patra, şi ultima, sută de lei din buzunarul tatălui meu poposise în buzunarul prestidigitatorului întunecat. Acesta, cu o mişcare şireată, a aruncat pe ziar, dintre cele două jetoane aflate între degetele sale, nu jetonul cu timbru aflat în partea de jos, ci pe cel fără timbru de deasupra. Tata plecase din nou după fentă.