Alba-Neagra

          Trenul opri în dreptul peronului brăzdat de crăpături şi năpădit pe alocuri de bălării, cu scrâşnet aspru, metalic, de roţi. Am coborît cu greu de pe scara înaltă și primul lucru pe care l-am zărit a fost mulţimea pestriţă din faţa mesei pliante. Țiganul gras şi soios din spatele ei era îmbrăcat cu pantaloni negri lucioși. Cămaşă fistichie pe care o îmbrăcase era atât de strâmtă că părea gata-gata să pleznească pe el. Asuda din greu, broboane mari de sudoare îi acopereau fruntea, și muta cu îndemânare, pe ziarul murdar, împăturit în trei, trei jetoane negre de cauciuc. Le aşezase în linie și le schimba cu repeziciune locurile. Din când în când întoarcea jetonul pe care era lipit un mic timbru . Dădea repede din mâini și striga tot timpul, cu voce pițigăiată: „Asta are, asta n-are, ia-o p-aia marcatoare!”.

M-am apropiat curios. Tata le lăsase pe mama și pe Sanda în urmă și mă urma îndeaproape. Lăsase geamantanul jos, și se uita și el curios, peste capetele celor câţiva gură-cască din faţa noastră, dornic, ca și mine, să înţeleagă rapid ce se petrece. De fapt, nici nu era prea greu de înţeles: tocmai atunci banii pariaţi, așezați la vedere pe unul din colțurile măsuței, luaseră drumul buzunarelor unui tip înalt și uscăţiv, cu nas coroiat și cap mic ca de păsare, ceva mai spălat decât prestidigitatorul din faţa sa, dar la fel de întunecat la piele.

Grasul, întunecat ca noaptea, începuse să se văicărească, să se prefacă mirat:

            - Cum naiba de te-ai prins, barosane? Hai să te mai fac un joc, mânca-ţi-aş!

            Mâinile lui prinseră din nou iuţeală. Manevra cu dexteritate jetoanele negre şi arăta din când în când timbrul.

            - Cască ochii, frățioare! Uite-o, are, uite-o, n-are! Ginește-o pe aia marcatoare!

            Lunganul își plimba ochii într-o parte și alta, în ritmul mișcărilor grăsanului, iar când acesta îl zori „Hai, spune, care-i?”, întinse mâna, sigur pe el, şi arătă jetonul din dreapta lui. Plasat într-o parte, într-un unghi foarte bun, am văzut şi eu că jetonul cu pricina era chiar cel cu timbrul. Țiganul nu se grăbi însă să întoarcă jetonul, ci îi porunci coroiatului:

            - Marcă banul, norocosule!

Lunganul nu se lăsă prea mult rugat și începu să se caute înfrigurat prin buzunarele largi, pline de bani. Scoase, în cele din urmă, o hârtie mototolită de douăzeci și cinci de lei de lei din buzunarul de la spate al pantalonilor şi o plasă rapid pe colțul mesei. Dar, în răstimpul în care el îşi căutase banii, grăsanul învârtise tacticos ziarul, cu tot cu jetoanele de pe el. Abia după manevra șireată, scosese şi el o bancnotă douăzeci și cinci de lei de lei și o pusese lângă cea a lunganului. Apoi îl îndemnă pe acesta:

            - Na, întoarce-o, barosane!

            Sigur de reuşită, lunganul se repezi, întoarse jetonul din dreapta, dar, fatalitate, timbrul nu mai era acolo. Căscă ochii mari, nevenindu-i să creadă că se înșelase. Dar banii pariaţi dispărură rapid în buzunarele grăsanului. Dinspre grămada de gură-cască s-a auzit un oftat general. Unul îl compătimi: „Ce păcat, măi frate, că n-ai prea fost atent!”. Altul, în schimb, îl încurajă: „Lasă, mă, că cine pierde la joc are noroc în dragoste!” Din ce în ce mai nervos şi mai dornic să-şi recupereze paguba, a mărit miza de patru ori şi a așezat pe colțul dinspre mine al mesei o hârtie albastră de o sută de lei. Vizibil încântat, grăsanul, a pus şi el, cu un gest afectat, de operetă, o sută de lei pe masă:

- Aşa, mă’ vericule, nu fi prost! Fii doar un picuţ mai pe fază şi o gineşti la sigur!

Curând, cele două sute de pe masă urmară şi ele calea deschisă de hârtiile de douăzeci şi cinci de lei, spre buzunarele grăsanului.

L-am privit pe tata. Tocmai ducea mâna spre buzunarul interior al hainei. Ochii îi sticleau ciudat, iar în colțurile gurii îi înflorise un zâmbet. Cută în portofel, scoase o hârtia de o sută de lei. Văzând cum apar banii în mâna sa, balaoacheşul l-a invitat  încântat:

-        Hai, tataie, nu sta, că-ţi stă norocul! Marcă aicea banu’!

Cu aplomb și parcă hipnotizat, tata a lăsat banii pe colțul mesei. Țiganul permută jetoanele, mai întâi cu lejeritate, aşa încât, și eu și tata, să putem vedea cu uşurinţă cum jetonul marcat cu timbru poposeşte, pentru câteva clipe, în partea din dreapta a ziarului. Dar doar pentru câteva clipe, căci, pe când tata se uita cu un aer victorios spre mine, țiganul roti din nou ziarul, cu o mişcare degajată. Să fi văzut uimirea lui tata, când, după ce a întors jetonul din dreapta, a constatat că timbrul buclucaş dispăruse de acolo. Faţa i s-a făcut mai mai neagră decât a țiganului, de oftică, mai ales când ţiganul i-a întors rânjind jetonul din stânga și a dat la iveală timbrul.

-        Hai, tată, să mergem, că e o şarlatanie! i-am zis, pe un ton rugător.

-        Taci, mă, din gură! Ce ştii tu? m-a repezit.

            Curând, a patra, şi ultima, sută de lei din buzunarul tatălui meu poposise în buzunarul prestidigitatorului întunecat. Acesta, cu o mişcare şireată, a aruncat pe ziar, dintre cele două jetoane aflate între degetele sale, nu jetonul cu timbru aflat în partea de jos, ci pe cel fără timbru de deasupra. Tata plecase din nou după fentă.

Noaptea

Când vine noaptea, sunt cel mai singur om din orașul acesta trist.
Durerea ce-o simt e-un înspăimântător câine mare și negru.
Seară de seară, îl plimb pe bulevardele largi, pustii, prăfuite.
Mă urmează docil, cu ochi goi. Își mișcă greoi picioarele obosite.
Îl hrănesc în fiecare zi cu dezamăgiri, deziluzii, renunțări și regrete,
Dar noaptea încerc să-l alung: urlu la el, îl ameninț cu bețe și pietre.
Pleacă, în cele din urmă, dar, dimineață de dimineață, se-ntoarce spășit.
Dă vesel din coadă, linge mâna cu care deunăzi l-am lovit,
Și-așează capul imens pe labele-i dinainte și așteaptă …

Peștele de sticlă

          Fire de praf aurii dansau în lumina strălucitoare a puținelor raze de soare ce răzbateau printre bețele orizontale ale jaluzelelor. Priveam jocul lor cu ochii mijiți. O auzeam pe mama: călca cu grijă, în vârful picioarelor, ca nu cumva să ne trezească, în timp ce se strecura afară din casă. Era deja ora douăsprezece, într-una din diminețile acelea senine de vară, în care, eu și cu frate-meu, puteam lâncezi în pat oricât de târziu ne-ar fi poftit inimile. Abia începuse vacanța, și cum nu mai aveam grija temelor, nu mai aveam, de fapt, nicio grijă. Mama pornise, cu veșnicele ei sacoșe din pânză, într-o incursiune la piață. Obișnuia să se târguiască cu țăranii, pentru legumele și fructele pe care ni le punea pe masă, cu atâta osârdie, că noi, copii târâți, cam fără chef, după ea, ne rușinam de fiecare dată. Tata contribuia, probabil, la bunul mers al căilor ferate, meșterind de zor la motorul vreunui automotor adus, pentru reparații, la Intreprinderea Mecanică de Material Rulant.

Așchilopatul de frate-meu căsca zgomotos, în timp ce împingea, cu picioarele lui subțiri ca niște bețe, cearceaful boțit și umed. M-am ridicat anevoie, am pornit către baie și mi-am clătit ochii cu apă rece, căci apa caldă era, în anii aceia tulburi, mai mult o dulce amintire. Am inspectat sufrageria și bucătăria și am constatat, cu bucurie, că eram singuri acasă. După ce a catadicsit și Vlad să se spele pe ochi, încă adormiți și îmbrăcați în pijamale, am halit câte ceva de prin frigider. Întregul apartament ne stătea la dispoziție, și puteam face cam orice ne trecea prin cap. Așa că am așezat niște perne în fața șifonierului și un scaun în fața vitrinei. Nu era greu ca de pe scaun să ne urcăm pe vitrină, iar de pe vitrină pe șifonier. Coborârea era mult mai spectaculoasă: săream, pur și simplu, pe pernele înșirate pe covor. După vreo zece astfel de sărituri, eram apă de transpirație. Am golit sticla de suc din frigider, am halit prăjiturile rămase de cu seara, ne-am dus în sufragerie - camera mare, cum îi ziceam noi - și am pornit televizorul.

Mai întâi, am remarcat că o negresă planturoasă se dădea în stambă rău de tot: se încorda din toți rărunchii, ca să poată emite o muzică cam ciudată pentru urechile noastre care erau obișnuite doar cu muzica ușoară românească difuzată la radio dimineața, de la opt la nouă, și cu muzica populară de pe discurile cu Ion Dolănescu și Tiberiu Ceia și frații Petreuș, preferații tatei, pe care le asculta exasperant de des. Negresa se unduia ca o șerpoaică, cu mișcări surprinzător de fluide pentru constituția ei generos extinsă, atât pe verticală, cât și pe orizontală, și cânta cea mai minunată melodie de jazz pe care o auzisem vreodată. Purta o rochie strâmtă din mătase neagră, cu paiete strălucitoare, ce avea un decolteu foarte larg ce lăsa la iveală niște sâni generoși, cei mai mari pe care îi văzusem vreodată. Zâmbea larg, cu toată gura, etalându-și dinţii mari, foarte albi.

Uluită de tot ceea ce vedeam, și încântată de ceea ce auzeam, am rotit la maximum discul de volum al televizorului. Muzica răsuna infernal și, probabil, se auzea aproape la fel de tare pe toată scara blocului. Nouă, însă, nu ne păsa prea mult. Curând, eram amândoi fascinați. Frenezia negresei ne molipsise treptat şi curând exaltarea noastră atingea cote maxime. Dansam în draci, total absorbiți de ritmul sălbatic al muzicii. Basul ne bubuia în timpane şi urlam. Urlam şi eu, urla şi nebunul de frate-meu, de parcă hotărâsem să o acoperim, cu vocile noastre pițigăiate, de puberi plin de coșuri, pe balșoaia cea mare și neagră. Geamurile vitrinei zdrăngăneau, gata-gata să se spargă. Bibelourile plecaseră într-o scurtă călătorie și lăsau în urma lor dâre subțiri în praful de pe etajerele de sticlă ale vitrinei. Parchetul lucios trepida sub pașii noștri. Eram deja în transă, posedaţi de duhul muzicii şi al dansului.

Când însă am aruncat, din pură întâmplare, o privire către televizor, am înlemnit. Ochii mi-au rămas ațintiți spre peştele de sticlă ordinară ce trona în vârful acestuia. Am văzut, cu stupoare, cum peștele prinsese viaţă, îşi umflase branhiile roş-albăstrii, dădea din coada sa lată, pătată din abundență cu picături de diverse culori, și începuse să înoate spre marginea din față a televizorului, mai întâi mai lent, apoi din ce în ce mai repede. Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Peștele se îndrepta, tot mai vertiginos, spre hăul din fața sa. Deodată, a făcut un salt şi ... trosc! ... s-a spart, cu mult zgomot. Mii de ţăndări s-au împrăștiat peste tot, pe covor și pe parchet.

Degeaba s-a încordat frate-meu ca un arc şi s-a destins brusc, cu disperarea gestului reflex de încerca să prindă cumva obiectul ce pornise, în cădere liberă, spre podea, căci peștele de sticlă și-a urmat drumul dictat de gravitație și s-a spart, cu doar o fracțiune de secundă înainte de a reuși să pună mâna pe el. Neprevăzutul năvălea peste noi cu tăria unui uragan. 

Panicată, am început să urlu isteric la frate-meu: „De ce nu l-ai prins, tâmpitule? Nu eşti în stare de nimic! ”

„Taci, în pizda mă-tii, din gură!” mi-a răspuns el. „Mai bine pune  mâna pe mătură și strânge cioburile, că vine tata imediat şi ne-ncinge cururile de o să ni se înroşească ca la maimuţe!”

            N-a mai aşteptat răspunsul meu. A plecat, nervos nevoie mare, să aducă făraşul şi mătura din bucătărie. Ustensilele de curățenie se odihneau cuminţi, între două utilizări compulsive ale maică-mii, după bufetul pe care tata, ca un estet ce era, îl vopsea frumos, an de an, cu aceleași două culori: verde și alb. Le-a apucat repezit, s-a întors în sufragerie și a îngrămădit cioburile în făraș. Le-a vărsat repejor într-o pungă de 25 de bani şi a pornit fuguța spre muntele de gunoaie ce îngropa, de vreo săptămână, containerele de lângă blocul nostru, într-o încercare jalnică de a evita ca mama să dea peste rămăşiţele peştelui, într-una dintre inspecţiile ei curente la coşul de gunoi.

            Nici nu se întorsese bine în casă, că pe uşă a intrat tata. Babacu’ era uşor abţiguit şi cu mare chef de vorbă. Cunoșteam foarte bine starea aceea a lui, de cânt şi voie bună, care se putea transforma însă rapid, pentru noi copiii, iar uneori și pentru mama, într-o ploaie abundentă de scatoalce după ceafă şi de picioare în cur. Nu era necesară decât o neînsemnată contrariere. A scos sufertaşul din servieta lui ponosită, l-a umplut cu apă și l-a lăsat în chiuvetă, ca să se mai ducă din urmele râncede de tocană. A făcut un vânt servietei după bufet și a început să caute, o vreme în tăcere, iar mai apoi cu multe bombăneli și înjurături, sticla de vodcă lăsată de el în nișa de beton de sub fereastră, dar ascunsă de mama într-un loc pe care el să nu fie în stare nici măcar să îl bănuiască. Mă gândesc, abia acum, că poate căutarea asta în zadar l-o fi înfuriat așa de tare. Când, posac, ca un șofer de tir nedormit, a renunțat la căutări, ne-a întrebat sec, uitând poate că eram deja în vacanță: „V-aţi terminat temele?”

Fără să mai aştepte răspunsurile noastre, s-a aşezat comod, în fotoliul tapițat cu pânză verde și cu brațe de lemn lăcuit - un model fără îndoială la modă, căci îl puteai găsi în cel puțin trei-sferturi dintre apartamentele oricărui bloc cu patru etaje de pe strada noastră - și a pornit televizorul  Diamant, de care era foarte mulțumit, deși era doar alb-negru, și nu color, ca al inginerului de la etajul trei. Avea un ecran mare și înlocuia cu succes televizorul Intim micuț, ce funcționa uneori doar pe baza pumni aplicați în cele mai neașteptate locuri. Urmau să înceapă meciurile Progresul București – Rapid şi Steaua București - Dinamo București, ale unuia dintre renumitele cuplaje ale campionatului de fotbal, pe care televiziunea le transmite în, de două ori pe an. El era interesat doar de meciul vedetă, cel de-al doilea, căci echipa Ministerului de Interne era echipa lui favorită, în amintirea perioadei scurte din viața sa de holtei, și mai apoi de proaspăt căsătorit, în care fusese milițian.

Așa că și noi ne doream fierbinte să câştige Dinamo, mânați, desigur, doar de interesul de a scăpa de o eventuală bătaie. Ba, cu puțin noroc, ne-am fi putut alege și cu ceva mărunţiș. Nu prea mult, dar suficient ca să putem linge cu rândul o îngheţată Polar, preferata noastră (o felie groasă de înghețată bicoloră - cu vanilie și cu ciocolată, parcă - plasată între două foi de napolitană,  ce costa doar trei lei. Cea cu vanilie și glazură de ciocolată, ceva mai mică, costa un leu și șaptezecișicinci de bani. Dar meciul se termină cu neverosimilul scor de 3-0 pentru Steaua, iar microbistul stătea prăbușit în fotoliu, cu ochii pironiţi în gol, și cu chipul negru de supărare. Pe ecran se derulau deja imagini de la călduroasa primire pe care conducerea unei obscure cooperative agricole de producţie i-o făcea lui Ceaușescu.

Nici eu, nici Vlad, nu îndrăzneam să ridicăm ochii din cărțile și caietele de școală, pe care le aduseserăm repede și le împrăștiasem pe masa mare din sufragerie, și, cu atât mai puțin, să privim înspre tata. Masa, din lemn închis la culoare, cu picioarele frumos sculptate și lăcuită, se putea extinde, prin adăugarea părții din mijloc, încât să încapă în jurul ei șase comeseni, în loc de patru. Când nu erau părinții acasă, frate-meu îi chema pe băieții de la bloc și încingeau adevărate campionate de fotbal cu nasturi, de tenis de masă, sau de „coi-ball” - tot un fel de tenis de masă, dar care se juca cu o minge de burete, și cu cărțile cartonate din bibliotecă. Uneori, mesei i se dădea o utilizare mai festivă, mai cu seamă cu ocazia vizitelor doamnei şi domnului Voicu (un miliţian destoinic, ce, spre deosebire de taică-meu, alesese însă să rămână activ pe frontul luptei cu infractorii). Veneau însoţiţi, aproape întotdeauna, de băieții lor, Alexandru și Dan, care ne uimeau mereu, prin varietatea motivelor pentru care se luau la bătaie. Când nu-și doreau vizita familiei Voicu - adică atunci când nu  aveam de nici unele prin casă - ai mei nu răspundeau la sonerie. Ne făceu, mie şi soră-mii, pe muţeşte, tot felul de semne ca nu cumva să scoatem vreo șoaptă. Nu înțelegeam nicicum cum vine treaba asta. Bat oamenii drumul, de hăt departe, din Steagu’ până la noi în cartier, încărcaţi cu prăjituri, şi cu odraslele de mână, şi tu nu le deschizi uşa! Mi-i și închipuiam plecând abătuţi înapoi, supărați că şi-au mai stricat o duminică aiurea, şi nevoiți să se îndoape cu cele prăjiturile ieftine pe care le cumpăraseră de la cofetărie.

Frate-meu se așezase, neinspirată alegere, la acel capăt al mesei care se învecina cu fotoliul tatei. Mormăia niște cifre, aparent concentrat, cu ochii pironiți în manualul de matematică. Tata oprise televizorul. Liniștea, devenită apăsătoare, a fost spartă, cu brutalitate, de vocea lui intrigată: „Mă’ copii, da unde-i peştele de pe televizor?”

            Înebunită de groază, am reușit doar să îngaim: „Ştii ... ştii ...  . Cum să-ți spun? ... S-a spart ... din greşeală.”

„Care dracu l-aţi spart, mă, că vă rup în bătaie?” a sosit, previzibilă dealtfel, replica tatei.

            Cum Vlad nu a reacționat cu promptitudinea cerută de o astfel de împrejurare neprielnică, și cum, spre nenorocul lui, se afla cel mai aproape de tata, ș-a luat imediat una, direct după ceafă. Tata crezuse, probabil, că intuiește vinovatul din direcția ochilor mei, rămași aţintiţi spre frate-meu și având în ei întrebarea nerostită: „No, acum, ce pizda mă-sii ne facem?”

„A căzut singur.”, a mai apucat frate-meu să zică.

            Iinspirată, eu am tăcut tot timpul, căci nu era deloc cazul să-l mai contrazic.

„A căzut singur? Paştele mă-tii de prost ... cum dracu’ să cadă singur?”, a urlat tata la el, iar urletele au fost, la scurt timp, însoțite de o ploaie de palme și de pumni.

            Ca printr-o minune, dezlănțuirea de furie abătută asupra lui Vlad a fost întreruptă de strigătele disperate ale mamei. Se ivise la timp, încărcată de sacoșele pe care nici măcar nu apucase să le lase din mâini, în pragul ușii sufrageriei, și îl ruga pe tata, plină de spaimă și aproape cu lacrimi în ochi: „Opreşte-te, măi Ioane, că-l omori! Opreşte-te odată!”

          Poate ar mai fi spus şi altceva, dar deja o buşise plânsul. Eu o acompaniam, plângând cu sughiţuri, și repetam obsesiv: „Da’ a căzut singur! Singur a căzut! Singur a căzut! Nu te mint! Tată, te rog frumos să ne crezi!”

            Dar el nu ne-a crezut, nici pe mine, nici e frate-meu, nici atunci și nici mai târziu, după ce-i mai trecuse mahmureala.

 

Înserare

Umbrele plopilor cresc în amurg,
Stai la fereastră,
Pe obraji lacrimi amare îti curg.
Fată frumoasă, o singură consolare pot să-ti aduc:
Bărbatii sunt cu totii la fel,
Vin cu usurintă si la fel se si duc!

Bărbatul misogin – prostie sau fatalitate?

             Când o femeie întâlneşte un bărbat care o priveşte “de sus”, cu un aer de superioritate nedisimulată, care îi neagă orice realizare, se întreabă de unde provine o asemenea atitudine.  Tăria cu care respectivul îi respinge orice calitate, îi minimalizează succesele, e gata să o ironizeze la fiecare pas e atât de iraţională, încât singura explicaţie la îndemână pare a fi aceea a unor traume şi frustrări puternice şi / sau repetate pe care acesta să le fi suferit în relaţiile sale cu femeile semnificative din viaţa sa.

      Un astfel de comportament, fără îndoială unul misogin, este manifestarea vizibilă a unei atitudini. Ca orice atitudine, misoginismul presupune o latură cognitivă, adică un set de convingeri cu privire la inferioritatea intrinsecă a genului feminin, o latură afectivă, reprezentată de sentimentele de dispreţ şi, la limită, chiar de ură la adresa femeilor, care provin din astfel de convingeri şi o latură comportamentală, reprezentată de conduitele de evitare, de remarcile jignitoare, ieşirile agresive pe care respectivul bărbat le manifestă în raport cu acestea.

      Ce poate da naştere, în psihicul unui bărbat, unei astfel de atitudini?

           Psihologii au căutat mai întâi răspunsul în relaţia primordială, care marchează existenţa fiecărui bărbat: relaţia cu mama. 
           Respingerea “imaginii materne”, ca urmare a unui comportament imatur, inadecvat, chiar patogen al acesteia, poate constitui o explicaţie. O mamă incapabilă să satisfacă “foamea” afectivă a propriului băieţel, printr-un comportament dur, de respingere a acestuia sau doar indiferent (fie pentru că provine dintr-o sarcină nedorită, fie pentru că e conceput împreună cu bărbatul pe care acum îl dispreţuieşte datorită alcoolismului sau comportamentului lui violent) îl poate face pe acesta să manifeste resentimente pe care să le generalizeze şi în relaţiile sale viitoare cu alte femei. Dacă neşansa face ca şi celelalte femei importante din viaţa sa (bunica, educatoarea, învăţătoarea) să aibă comportamente asemănătoare în raport cu el, probabilitatea apariţiei unor tendinţe misogine este cu atât mai mare.

        Cum misoginismul este, de fapt, un complex de superioritate, restrâns la domeniul relaţiilor bărbatului cu femeia, suntem îndreptăţiţi să căutăm complexul de inferioritate din spatele acestuia. De fapt, această respingere a sexului feminin, pe care respectivii bărbaţi sunt gata să o motiveze cu argumente pe care le găsesc imbatabile, să o raţionalizeze şi să o intelectualizeze, maschează o teamă profundă faţă de sexul frumos, teama că o relaţie mai apropiată cu reprezentantele acestuia ar putea aduce, pe lângă lucrurile bune, şi abandonul, respingerea şi toate celelalte spaime ale trecutului.

       Atitudinile misogine pot fi preluate şi prin imitaţie, de la vârste foarte mici, când băiatul este un observator foarte atent al comportamentului tatălui sau bunicului. Dacă aceştia îşi iau în derâdere soţiile şi fiicele, exprimă foarte des opinii defavorabile la adresa femeilor, băiatul, în străduinţa sa de identificare cu aceştia, va prelua şi atitudinile subsecvente.

      Desigur, şi mediul social mai larg poate favoriza astfel de atitudini. Există o presiune socială, la nivelul grupului de prieteni, care îi determină pe unii adolescenţi să se simtă datori, asemeni celor mai experimentaţi şi, nu de puţine ori, mai lăudăroşi dintre ei, să realizeze diferite performanţe în materie de flirt, stabilirea unor relaţii cu fetele sau sex. Teama de eşec îi face pe unii dintre ei să adopte conduite evitante în raport cu sexul opus, iar apoi să se justifice şi autojustifice prin opinii cu tentă misogină.

        Mediul cazon ca şi cel ultratehnicizat pot favoriza şi ele apariţia unor astfel de atitudini, prin fenomene de tip “in-group” şi “out-group” (menţinerea coeziunii grupului prin supraevaluarea reciprocă a membrilor acestora - bărbaţi - şi devalorizarea celor ce nu aparţin grupului - femei).

         Oricare ar fi cauzele care îi fac pe unii bărbaţi să devină misogini (pentru că nu există nici o dovadă a unei componente ereditare de transmitere a unei astfel de atitudini), cei care suferă cel mai mult din cauza acestui tip de comportament sunt ei înşişi. Trăind iluzia lor de superioritate, nu sunt capabili să guste satisfacţiile pe care le oferă iubirea, care, dintotdeauna, înfrumuseţează vieţile şi înflăcărează minţile şi sufletele atâtor poeţi şi ale unor oameni de rând, ca noi.

P.S. Şi, dacă e să încercăm un răspuns la întrebarea din titlu, probabil că puţin din fiecare şi încă altele pe deasupra.

Două tipuri opuse, o aceeaşi problemă: lipsa asertivităţii

Cine are curiozitatea şi răbdarea să vizioneze cu suficientă atenţie telenovelele poate observa că, invariabil, apar în prim plan două tipuri de personaje feminine. Primul, cel al “scorpiei”, ne prezintă femeia neîmblânzită, egoistă, animată de interese meschine, gata oricând să facă rău, cu sau fără motiv. În antiteză, “fata cea bună” mereu dispusă să se sacrifice, generoasă, altruistă, impresionează, atrage compasiunea şi simpatia spontană a telespectatorilor care urmăresc cu sufletul la gură loviturile dure pe care le încasează de la viaţă, sperând, fireşte, într-un happy-end care să răsplătească, până la urmă, această bunătate în formă pură.

            Dincolo de ficţiunea cinematografică, cele două forme de comportament feminin pot fi întâlnite şi în viaţa de zi cu zi, în forme mai mult sau mai puţin accentuate. Deşi opuse în conduita lor, cele două tipuri de femei se confruntă, de fapt, cu aceeaşi problemă: incapacitatea de a îşi manifesta asertivitatea.

            Asertivitatea este competenţa socială care ne permite să ne afirmăm şi să ne realizăm interesele într-o manieră care să nu lezeze interesele celorlalţi. O persoană asertivă ştie cum să spună “nu”, atunci când nu e dispusă să facă un anumit lucru, ştie să revendice drepturile care i se cuvin şi nu are reţineri în a-şi exprima deschis sentimentele, indiferent dacă acestea sunt pozitive sau nu.

            Capacitatea de a fi asertiv provine din convingerea că ai dreptul să ceri ceea ce îţi doreşti, că drepturile tale trebuie să fie respectate, în aceeaşi măsură în care şi tu eşti gata să le respecţi pe ale celorlalţi. Este vorba, de fapt, de respectul şi consideraţia acordate atât propriei persoane cât şi celorlalţi.

            Atunci când o femeie este asertivă, ea ştie să îşi solicite propriile drepturi şi să refuze anumite cereri care i se adresează într-o manieră simplă, deschisă şi directă, fără a îi nega, ataca sau manipula pe ceilalţi.

            Eşecul unei asemenea atitudini se exprimă prin două conduite extreme: agresivitatea şi supunerea, adică conduitele celor două personaje feminine de telenovelă (şi nu numai) prezentate anterior.

            În fond, este vorba de percepţia asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi. Dacă poziţia adoptată în viaţă este de tipul “Eu sunt OK. Tu nu eşti OK!” (ca să folosim limbajul analizei tranzacţionale), comportamentul aferent este unul de situare a propriilor interese pe primul plan şi de minimalizare, sau chiar de negare, a intereselor celorlalţi. Femeia agresivă îşi comunică dorinţele şi nevoile pe un ton autoritar şi ostil, pretinzând ca acestea să fie satisfăcute fără întârziere. Ea este insensibilă faţă de sentimentele şi drepturile celorlaţi, utilizând diferite forme de intimidare şi de constrângere. Rezultatul este crearea unor animozităţi şi situaţii divergente, determinându-i pe cei din jur să se situeze pe poziţii conflictuale sau de luptă deschisă.

            În relaţia de cuplu, o astfel de femeie fie se va certa permanent cu partenerul, fie îl va exploata, sufoca şi poate, în final, exaspera, aceasta şi în funcţie de stilul mai dominator sau mai submisiv al acestuia.

            În relaţiile de serviciu se va situa pe poziţii de forţă, îşi va presa şefii cu cereri mai mult sau mai puţin fondate şi îşi va exaspera colegii cu pretenţiile ei.

            Agresivitatea nu este întotdeauna manifestată deschis, ea poate lua şi aşa-numita formă “pasiv-agresivă”. Este o formă de rezistenţă indirectă la solicitările semenilor, prin uitarea solicitărilor acestora, amânări şi întârzieri de tot felul, îmbolnăviri “subite”, etc. Chiar dacă opoziţia nu este exprimată deschis, efectul este acelaşi: desconsiderarea intereselor celorlalţi.

            La polul opus, o concepţie de genul “Eu nu sunt OK. Tu eşti OK!”, face ca femeia să devină submisivă. Ea îşi desconsideră proprile drepturi şi se supune în mod exagerat dorinţelor şi nevoilor celorlaţi. Teama de situaţiile conflictuale şi dorinţa excesivă de linişte, face ca femeia aflată în această situaţie să nu îşi exprime deschis dorinţele şi sentimentele, ceilalţi neavând, astfel, posibilitatea să le cunoască. Orice încercare, a unei astfel de femei, de a îşi susţine interesele îi creează puternice sentimente de vinovăţie. Pentru a se elibera de povara unor astfel de sentimente, femeia îşi neagă propriile nevoi. Chiar dacă îndrăzneşte, până la urmă, să ceară ceva, o face pe un ton care reflectă nesiguranţa sa că acel lucru i se cuvine. Ca atare, probabil, cealaltă persoană va avea tendinţa să îi desconsidere solicitarea.

            În propria familie, o astfel de femeie va fi cea care se va sacrifica în permanenţă pentru binele celorlalţi, chiar şi atunci când nu e nevoie. Va ceda mereu în faţa soţului, pentru a păstra atmosfera calmă, fără de care nu ar putea trăi. Şi chiar dacă lucrurile nu sunt întotdeauna liniştitoare, ea ştie să renunţe, pentru a mai detensiona situaţia. O astfel de atitudine maschează şi dependenţa excesivă de  partener. La serviciu, această femeie va fi apreciată pentru amabilitatea şi stilui ei prevenitor, dar se va afla în pericolul de a deveni “ţapul ispăşitor”, datorită uşurinţei cu care este gata să cedeze în favoarea celorlalţi.

            Tot în gama comportamentelor non-asertive intră şi comportamentul manipulativ. Femeia în cauză pozează în victimă sau în martiră, pentru a atrage compasiunea şi pentru a-şi satisface astfel interesele, despre care nu are curajul să vorbească deschis. Este un alt personaj de telenovelă, “intriganta”, care inspiră telespectatorilor sentimente ambivalente, de la admiraţia pentru capacitatea ei de a imagina diferite stratageme, până la dezgustul provocat de stilul perfid şi duplicitar pe care îl adoptă.

            Prin consecinţele lor, comportamentele non-asertive, fie că sunt agresive, fie că sunt submisive sau manipulative, sunt de evitat.

            O femeie agresivă trebuie să înveţe care sunt modalităţile dezirabile social de exprimare a propriilor dorinţe. Ea trebuie să dobândească capacitatea de a fi empatică, de a se pune în pielea celuilalt, pentru a înţelege şi interesele acestuia. Va trebui apoi să îşi exprime interesele, astfel încât să nu contravină flagrant intereselor celuilalt.

            Pentru a putea acţiona într-o manieră asertivă, o femeie submisivă trebuie să înveţe să îşi conştientizeze propriile sentimente, dorinţe şi trebuinţe. Apoi trebuie să dobândească curajul să le exprime, căci e greşită presupunerea că ceilalţi ar trebui să ştie ce îşi doreşte. Oricât ne-ar place, uneori, ceilalţi nu ne pot citi gândurile.

            Este absolut necesar ca femeia să îşi cunoască propriile drepturi şi să aibă curajul să lupte pentru ele. Printre aceste drepturi merită enumerate (după Bourne) acelea:

-         de a solicita ce îşi doreşte

-         de a refuza solicitările cărora nu le poate face faţă

-         de a-şi exprima sentimentele, pozitive sau nu

-         de a-şi stabili propriile priorităţi

-         de a-şi schimba opiniile

-         de a nu se simţi responsabilă pentru comportamentele altora

-         de a fi ea însăşi

-         de a se supăra pe o persoană la care ţine

-         de a nu motiva un anumit comportament

-         de a se simţi bine, chiar dacă alţii nu o fac

-         de a pretinde respectarea propriilor dorinţe şi nevoi, etc, etc.

            Conduita asertivă presupune o atitudine deschisă şi relaxată a corpului, plasarea în faţa interlocutorului şi privirea acestuia drept în ochi, menţinerea calmului pe parcursul exprimării cererii sau formulării refuzului.

            Pentru a obţine ceea ce doreşte, o femeie trebuie să ştie că e suficient să solicite acest lucru, fără a comanda sau impune ceva.

            Pentru exprimarea unui refuz e bine să se repete solicitarea interlocutorului, pentru a îl încredinţa că i-a fost înţeleasă solicitarea, să se prezinte motivele refuzului, să fie enunţat refuzul şi, eventual, dar nu obligatoriu, să se propună o soluţie convenabilă pentru ambele părţi. Sunt de evitat, aici, scuzele excesive.

            Dacă este să căutăm cauzele incapacităţii unor femei de a se manifesta asertiv, trebuie să avem în vedere relaţiile timpurii cu părinţii şi celelalte persoane semnificative, existenţa unor complexe de inferioritate, nivelul redus de autostimă, insuficienta dezvoltarea a abilităţilor de comunicare, intoleranţa la frustrare, caracteristici temperamentale, etc.

            Indiferent de cauze, femeia care doreşte să înveţe să fie asertivă trebuie ca, mai întâi, să poată să pună pe acelaşi plan dorinţele şi sentimentele sale cu ale celorlalţi.